„Partea întunecată a magiei” (Culorile magiei, #1) de V.E. Schwab

DESCRIEREA: Într-un univers guvernat de magie există mai multe Londre: Roșie, Cenușie, Albă și, în trecut, Neagră.

Kell este ultimul dintre antari, magicieni care pot călători între lumile paralele. A crescut în Londra Roșie și este mesagerul oficial pentru afacerile cu sângeroasa Londră Albă și cu Londra Cenușie, cea fără de magie. Neoficial însă, Kell e un contrabandist pasionat de artefacte din alte lumi. Lila, o hoață care bântuie în travesti străzile Londrei Cenușii și visează să ajungă pirat, îi fură un boeict magic extrem de periculos. Inițial dușmani, Kell și Lila sunt nevoiți să se ajute unul pe altul când își dau seama că au intrat într-o conspirație mortală.

”O proză antrenantă, cu detalii uimitoare – un palton de cameleon, un râu roșu de magie, o antieroină cu aspirații de pirat – aduce la viață aventuri captivante în mai multe lumi fascinante.” ___ Publishers Weekly

RECENZIA: Dacă nu ar fi fost blogul, nu aș mai fi știut când am scris ultima recenzie – și a trecut foarte mult timp de atunci. Poate prea mult pentru o persoană care, înainte, își acorda destul pentru îngrijirea și scrierea pe blog. Dar asta ar putea fi o cu totul altă discuție, pentru o viitoare postare. În schimb, motivul pentru care m-am decis să acord atenție blogului a fost o carte pe care am terminat-o de citit în urmă cu o zi, un volum fantasy – care face parte dintr-o trilogie –, scris de o autoare despre care am mai scris, în urmă cu ceva ani: V.E. Schwab. Iar volumul de față se numește Partea întunecată a magiei, care deschide seria „Culorile magiei”, apărută la Editura Nemira.

Partea întunecată a magiei a fost tradusă la noi în anul 2018, toate cele trei volume fiind în palmaresul editurii Nemira, și cu toate acestea abia anul acesta am ajuns să îi dau o șansă – ironic, fără să fie prima mea alegere. Am vrut să particip la un buddy reading organizat de Georgiana – Jurnalul unei cititoare –, iar cartea aleasă s-a nimerit să fie Partea întunecată a magiei. Și cum nu am găsit-o nicăieri, mă bătea gândul să renunț, dar Georgiana mi-a făcut o surpriză la care nu m-aș fi așteptat niciodată, oferindu-mi drept cadou toată seria; a reușit să o găsească la un stand Nemira, la un târg foarte micuț. Mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc!

De la V.E. Schwab am mai citit duologia ”Monștrii din Verity” – ambele recenzii se găsesc pe blog –, astfel că, așa cum am menționat mai la începutul recenziei, eram cât de cât cunoscătoare cu stilul de scriere al autoarei și cu modeul ei de a forma intrigi. Dar această nouă poveste a Victoriei mi s-a părut cu mult mai complexă, mai misterioasă și întunecată. Poate și pentru că am reușit să mă atașez mai mult de cele două personaje principale din Partea întunecată a magiei – Kell și Lila. Iar imaginile pe care mi le-am format în fața ochilor, detaliile prezentate în carte despre cele patru Londre – Neagră, Albă, Roșie și Cenușie –, m-au ajutat foarte mult să fiu prinsă în tot ce se întâmpla pe parcursul volumului. Plus stilul autoarei care se citește foarte ușor, toată povestea curgând lin. Nici măcar nu mi-am dat seama când am ajuns la jumătatea cărții, iar finalul mi-am dorit să îl lungesc mai mult pentru a fi aproape de ora în care urma să discutăm despre volum, nu pentru că nu m-ar fi prins a doua jumătate.

Aspectul care consider că face această serie atât de specială și de diferită – da, are și câteva clișee, dar cărora le-am acordat prea puțină atenție –, a fost această idee principală de patru Londre, guvernate în moduri diferite, cu povești și destinde mai mult sau mai puțin fericite. Dacă Londra Roșie era plină de magie și prospera în bogăție și liniște, Londra Cenușie era exact opusul. Dacă în Londra Albă domnea haosul noaptea – din cauza foametei și a fricii cauzată de conducători –, Londra Neagră se transformase într-o gaură fără fund, unde se găsea doar întuneric și moarte. Toate aceste aspecte au conferit atât de multă importanță și valoare în felul cum mi-am imaginat această lume fantastică. Da, am mai citit cărți fantasy în care protagoniștii principali sunt un el și o ea, în care binele se bate constant și avid cu răul, dar felul în care au fost învelite aceste aspecte, asta a contat foarte mult. Ceea ce a fost construit în jurul acestor subiecte. Iar în cazul volumului de față a fost ceva foarte pe placul meu.  

Pe lângă cele menționate mai sus, un alt lucru care a contat foarte mult în ochii mei a fost sistemul de funcționare al traversării dintr-o Londră în alta. Și faptul că nu se făcea atât de ușor și nici de oricine își dorea să se ducă într-o „mică” excursie. Totul a fost foarte bine gândit și pus la punct de V.E. Schwab. Și în ciuda faptului că am un presentiment cum că nu am înțeles întru-totul acest sistem de funcționare, nu prea mă deranjează atât de mult, deoarece am putut să prind – în foarte mare parte – cam tot ce era important pentru a înțelege povestea.

Cât despre personaje, nu pot spune că l-am plăcut în toate momentele pe Kell – da, este un tip cu foarte multă charismă, arogant din multe puncte de vedere și foarte plăcut în ochii multora, dar au fost anumite scene în care stăteam și mă gândeam cum de putea să se comporte în felul acela, când era descris de către autoare și alte personaje drept fiind cu totul altcineva. Dar a fost un personaj pe care l-am citit cu plăcere, despre care mi-am dorit – și încă simt că nu am aflat destule – să descopăr cât mai multe. Iar în privința celuilalt personaj principal, pe Lila chiar nu am plăcut-o din prima clipă. Am simțit o ușoară reținere față de acțiunile ei și de modul de gândire pe care îl avea. Poate și pentru că, făcând o comparație între mine și ea, suntem total diferite și ne plac chestii care se găsesc la poli opuși. Dar a fost un personaj – la fel ca în cazul lui Kell – în privința căruia am avut un interes destul de mare în a afla cât mai multe despre trecut.

Pe lângă Kell și Lila – ar fi fost ciudat să nu îi menționez, având în vedere că sunt personaje principale –, un alt participant din carte pe care l-am urmărit foarte atentă și pe care mi-l doream mult mai des prezent, a fost Holland. Despre el nu țin să scriu prea multe deoarece aș risca să ofer spoilere, și nu-mi doresc deloc acest lucru. Tot ceea ce voi mai scrie despre el este că îmi doresc ca, până la finalul seriei, să citesc despre el o concluzie care să fie pe placul meu. Pentru că este un personaj foarte interesant. Poate mai interesant și față de Kell. Pe lângă cei trei, gemenii Dane au fost un deliciu în a-i descoperi, deoarece au fost portretizați de către V.E. Schwab într-un mod foarte plăcut mie, atunci când vorbim despre personaje care îți ridică niște frici.

Ca o concluzie, a fost un volum foarte pe placul meu, și presimt că urmează să fie așa toată seria. Îmi doresc mult să nu scadă așteptările pe care deja mi le-am format – și care sunt destul de sus –, dar sunt destul de optimistă. Cât despre celelalte două cărți ale trilogiei – Adunarea umbrelor și Invocarea luminii –, deja m-am apucat de volumul următor, dar nu cred că voi mai scrie despre ea sau ultima pe blog. Iar în privința recomandării legată de citirea sau nu a acestei trilogii, cred că m-am făcut foarte înțeleasă – prin ceea ce am scris în recenzie – legat de faptul că îndemn în a fi citită. În special de cei care sunt fani al poveștilor fantastice.

„Moștenirea Boleyn” (The Plantagenet and Tudor Novels, #10) de Philippa Gregory

DESCRIEREA: Moștenirea Boleyn descrie admirabil atmosfera de teroare și nesiguranță ce domnește la curtea Angliei în ultimii ani de cârmuire ai regelui Henric al VIII-lea.

Povestea este văzută, din perspective diferite, de trei femei, ale căror destine sunt legate între ele prin moștenirea cumplită lăsată în urmă de Anne Boleyn: regina Anne de Cleves, Katherine Howard, domnișoara ei de companie și succesoarea la tronul Angliei, și Jane Boleyn, femeia care și-a trimis soțul și cumnata la eșafod.

Philippa Gregory încearcă să restabilească adevărul istoric și să ofere cititorului un portret cât mai apropiat de realitate al acestor trei femei nedreptățite vreme îndelungată de sursele istorice, surprinzând cu o subtilitate uimitoare gândurile, temerile, ambițiile și eforturile lor de a supraviețui într-o lume primejdioasă, sfâșiată de intrigi complicate și condusă de un rege tiranic, suspicios și răzbunător.

RECENZIA: Pentru a-mi completa seria The Plantagenet and Tudor Novels – care cuprinde cincisprezece volume, scrise de Philippa Gregory –, este nevoie să mai achiziționez două cărți: Trei surori, trei regine și Ultimul dintre tudori. Din păcate, la noi nu au fost traduse trei din totalul de cincisprezece, dar sper mult ca cei de la Editura Polirom să nu fi abandonat traducerea lor. Deoarece ar fi mare păcat ca această minunată poveste să nu fie întreagă. Pe lângă asta, îmi lipsesc din biblioteca personală trei titluri, pe care le-am citit de la bibliotecă, dar îmi propun ca până în vară să le am și pe acelea.

Moștenirea Boleyn este povestită din punctul de vedere a trei dintre cele mai cunoscute femei de la acea vreme – Jane Boleyn, Anne de Cleves și Katherine Howard. Ultimele două făcând parte din cele șase soții pe care le-a avut regele Henric al VIII-lea, de-a lungul vieții, cifra patru și cifra cinci. Am ales să le cataloghez ca fiind niște cifre, deoarece, din ce am reușit să conștientizez de când tot citesc despre acest rege atât de temut, urât, orgolios și răzbunător, este faptul că – pentru el, cel puțin – nu au însemnat decât niște bunuri pe care și le putea însuși oricând. Pe care avea tot dreptul să pună mâna, fără să îi peste de nimeni și nimic. Iar aici nu mă refer doar la Anne de Cleves și Katherine Howard, ci la oricare dintre celelalte patru soții pe care le-a avut – cu toate că am mici dubii în privința lui Catherine de Aragon, deoarece acolo consider că a fost o cu totul altă poveste.

Făcând o comparație între cele două regine – Anne de Cleves și Katherine Howard –, pentru cine cunoaște, cât de cât, povestea lor și cum s-au comportat în timpul dimniilor acestora, este foarte vizibil faptul că au fost două femei – copil, mai mult, în cazul celei de-a doua – total diferite. Dar care și-au găsit, atât cât s-a putut, alinare și prietenie în persoana celeilalte, fiind atât de mult încurcate de către monstrul și tiranul care le-a făcut „cunoștință” prin prisma rolurilor pe care le-a avut fiecare. Pe una am apreciat-o foarte mult – Anne, cea care a îndurat umilințe îngrozitoare din partea regelui, doar pentru simplul fapt că a îndrăznit să nu îl recunoască costumat în țăran, și care i-a scuipat în față atunci când a sărutat-o fără ca aceasta să realizeze cine era –, în timp ce, pentru cealaltă, nu am putut decât să simt o uriașă milă. Katherine Howard – „Kitty”, cum mai era numită, pe alocuri – a tânjit atât de mult după obiecte materiale, făcând lucruri din dragoste pentru altcineva, naivitatea ei aducându-i o moarte atât de grabnică! Da, nu am putut să o înțeleg în mare parte din timp, dar am încercat să privesc și din punctul ei de vedere, și gândind fără să depun prea multă emoție și sentimente – astfel că am acceptat, mare parte, din ce a înfăptuit.

Și atunci am realizat – iar aici se aplică în cazul tuturor celor trei femei protagoniste – cât de mult însemna puterea pentru cei mai influenți din jurul lor. În cazul lui Jane Boleyn și a lui Katherine Howard, unchiul lor, Thomas Howard, duce de Norfolk. Iar în privința lui Anne Cleves, fratele acesteia, Wilhelm al III-lea, duce de Jülich-Cleves-Berg – sau tradus în engleză drept William, duce Jülich-Cleves-Berg. Trei femei care au avut ghinionul să aibă în spatele lor doi bărbați avizi după putere și recunoaștere, una dintre ele având norocul – dacă îl putem numi așa, având în vedere consecințele – să scape din ghearele fratelui.

Nu am putut să îmi dau seama, cu adevărat, dacă Jane Boleyn chiar l-a iubit pe George Boleyn – fratele foste regine, Anne Boleyn –, dacă decizia de a-și condamna soțul și cumnata la moarte a fost cu adevărat una inconștientă, vrând de fapt să îi salveze – sau doar să își scape propria piele –, dar ceea ce consider că am văzut cel mai bine, sunt următorele aspecte: presiunea constantă care i-a fost pusă pe umeri, teama pe care o simțea la fiecare pas pe care îl făcea, nesiguranța a ceea ce putea să i se întâmple în orice moment, e posibil să o fi înnebunit puțin. Eu, una, aș fi înnebunit dacă aș fi fost nevoită să trec prin ceea ce a îndurat ea. Cât despre acea nebunie, Philippa Gregory a specificat faptul că încercarea lui Jane Boleyn de a scăpa de eșafod, dându-se drept nebună, a fost o idee pe care a vrut ea să o introducă în carte, nefiind ceva ce să se fi întâmplat cu adevărat. Dar cum regele Henric al VIII-lea dăduse un decret prin care și nebunii să fie decapitați, Jane Boleyn nu a avut scăpare.

Nu zic că am plăcut-o, dar am admirat ambițiile pe care le-a avut, vorbele pe care le-a scos pe gură, ajungând să fie cea mai urâtă și mai detestată femeie nobilă, de la acea vreme. Genul acela de admirație neagră, pentru nu un lucru bun făcut. Dar nu îi condamn în totalitate alegerile proaste pe care le-a făcut, vorbele pe care le-a dat mai departe, spre răul altora, deoarece, având atâta presiune și un trecut nu tocmai frumos, i-am înțeles deciziile. Dar am simțit pentru ea și compasiune – nu mila pe care i-am ”oferit-o„ lui Katherine Howard, pentru inocența și neștiința ei –, din vorbele atât de crude pe care i le-a trântit în față, spre finalul vieții ei, ducele de Norfolk, Thomas Howard.

„- Privește, spune el. Privește-te și cunoaște-te drept ceea ce ești: o mincinoasă și o soție fățarnică! Nu există bărbat în lumea întreagă care s-ar însura cu dumneata. Ești cunoscută în lungul și-n latul Europei drept femeia care și-a dat soțul și cumnata pe mâna călăului! Ești cunoscută la toate curțile Europei ca o femeie atât de spurcată, încât a fost în stare să-și trimită bărbatul la ștreang…”

Conținutul cărții Moștenirea Boleyn a fost încă o dovadă a ceea ce cunoșteam deja din o parte a cărților pe care le citisem înainte, din această serie – dar și din altele de genul –, și anume faptul că puterea îți poate oferi orice. Iar un exemplu foarte bun ar fi regele Henric al VIII-lea care, la vârsta pe care o avea în volumul de față – cred că patruzeci și ceva de ani –, din cauza exceselor și a rănii de la picior, ce nu i s-a mai vindecat niciodată și care i-a și adus moartea, într-un final, i se permitea orice. Frumusețea îi pălise, ascunsă sub un strat uriaș de grăsime, mirosea îngrozitor – de la rană, în principal, și a respirației puturoase –, dar femeile roiau precum albinele înnebunite după dulce, în jurul unui cadavru viu. Dacă ar fi fost un țăran obișnuit – și țin minte că un personaj din carte a vorbit despre acest aspect, chiar Anne de Cleves, bănuiesc –, nimeni nu i-ar fi acordat o secundă de atenție. Dar ce l-a făcut atât de „atrăgător” în ochii tuturor? – puterea, cruzimea și acea coroană aurie pe care o purta pe capul roșcat. Atât.

„[…] Până acum am crezut tot timpul că moștenirea Boleyn alcătuită din eleganță, frumusețe și farmec îmi aparține, și se dovedește că singurul lucru pe care l-am moștenit e acesta: butucul ei. Aceasta e moștenirea Boleyn ce-mi revine. […]

Mă voi opri aici cu părerea despre acest volum, deoarece mă lungesc prea mult și ajuns să vorbesc despre aceleași lucruri pe care le-am adus în discuție și în volumele anterioare. Dar acum, spre final, ceea ce vreau să mai scriu – și o fac mereu, la orice carte despre care povestesc pe blog, din această serie –, și anume: dacă vreți să aflați mai multe despre istoria Marii Britanii din acea perioadă, cărțile Philippei Gregory sunt numai bune. Cu un stil ușor de parcurs – fără detalii inutile, care să îngreuneze cititul –, cu povești frumos transpuse pe hârtie, cu aspecte fanteziste minunat introduse, toate aceste aspecte te ajută atât de mult să afli despre această țară cu o istorie atât de bogată, în care au trăit oameni cu o influență uriașă în Europa.

„Regele Corb” (Frăția Corbilor, #4) de Maggie Stiefvater

DESCRIEREA: E toamnă.

Începe din nou școala, după o vară cel puțin stranie. Blue, Gansey, Adam, Ronan, Noah și Henry au în față schimbări majore, de neocolit. A merge la facultate sau nu; a iubi, cu toate consecințele; a practica magia și a plăti prețul.

Gansey se simte ca un rege. Dar toți știu că acesta e anul în care moare, deși niciunul nu are idee cum.

Destinul întârzie să se împlinească de câte ori cei cinci se confruntă cu pericole dintre cele mai neașteptate, de la albine-roboți, la demoni incredibil de puternici și spirite ale copacilor.

RECENZIA: Nu mai țin minte când a publicat Editura Nemira primul volum din această serie, dar cu siguranță îmi aduc foarte bine aminte cât de entuziasmată și de fericită am fost atunci când am aflat că urma să apară și la noi. Știu că o citise o prietenă și o recomandase de atât de multe ori, încât mă săturasem să aud despre ea – iar pe atunci, cred că voiam să mă conving mai mult de aspectul acesta. Ce a văzut la ea, de o aprecia într-o măsură atât de mare, încât nu mai voiam să o aud discutând despre această poveste? Dar nici nu pot ignora faptul că – să fim serioși –, toate cele patru coperți, parcă sunt desprinse dintr-o cu totul altă lume.

Dacă vreți să aflați mai multe detalii despre ce părere mi-au lăsat cele trei volume anterioare, vă invit să citiți recenziile pe care le puteți găsi pe blog. Dar mă gândesc că, din moment ce vă aflați aici, mai mult ca sigur fie ați lecturat deja acele cărți, fie mă știți că nu dau spoilere – în general –, astfel că ați venit cu mintea și sufletul împăcate că nu voi ajunge să dezvălui nimic din Regele Corb. Am menționat aceste lucruri deoarece nu voi mai scrie nimic despre volumele precedente, ci voi începe să-mi împărtășesc părerea direct cu această ultimă carte din seria Frăția Corbilor. Decât dacă se va întâmpla să aduc în discuție, printr-o anumită împrejurare, evenimentele din aventurile anterioare ale celor cinci personaje create de Maggie Stiefvater.

Când vine vorba despre a scrie o recenzie unui ultim volum dintr-o serie, îmi este atât de greu să îmi găsesc cuvintele potrivite, încât ajung să mă frustrez foarte mult. Vreau ca totul să fie perfect, deoarece în acea recenzie for fi cumulate toate emoțiile pe care le-am simțit de-a lungul poveștii respective. Astfel că, acum, când vine vorba să vorbesc / scriu despre Regele Corb nu știu de unde să încep sau – cel mai important, de fapt – cum să o fac, fără a părea prea sărăcăcioasă. Și cum totul are un start, m-am gândit că, cel mai bine, ar fi să povestesc despre felul cum s-au schimbat personajele principale față de cum le-am descoperit în primul volum și cum le-am observat în acesta. Iar ceea ce m-a frapat cel mai mult a fost legătura atât de strânsă și de individuală între fiecare dintre cei patru Corbi – Gansey, Adam, Ronan și Noah – și atât de ciudata, dar minunata, Blue Sergent. Mi-a plăcut mult felul cum Maggie Stiefvater a reușit să creeze câte o relație diferită pe care a avut-o Blue cu fiecare băiat, astfel închegându-se ceva cu unul dintre ei, ceva ce cu ceilalți trei nu prea observam să fie. Dar ceea ce am observat a fi prezent la fiecare dintre cele patru prietenii, a fost loialitatea. Prietenia aceea care ar fi în stare să treacă prin orice pentru a rezista. Ceva ce în puține cărți am descoperit – un grup care să fie atât de solid și care să îi unească un țel pe cât de diferit, pe atât de același.

În ciuda faptului că este o serie încadrată în genul Young Adult, consider că nu este o poveste care poate fi citită atât de ușor. Genul acela de carte în care paginile în fug din fața ochilor, fără să consideri că ar trebui să fii atent la detalii, la substraturi și la anumite note pe care le oferă o conversație sau descriere. Da, este o carte cu adolescenți; da, nu are scene în care să predomine niște detalieri foarte sângeroase și macabre; da, este o poveste pe care o poți privi drept fiind un basm științific – dar nu este o serie ușoară. De multe ori mi s-a întâmplat să fiu nevoită a citi și reciti anumite fragmente pentru a-mi da seama la ce se refereau acele relatări, și nici după aceea nu am reușit să mă eliberez de foarte multe nelămuriri. Au existat și anumite aspecte pe care le-am înțeles abia după ce am ajuns la acest volum, iar ele au fost prezente încă din primul. Consider că este o serie – pentru a discuta la general – pe care este bine să o citiți cu o foaie și un creion lângă. Deoarece Maggie Stiefvater are un dar foarte frumos de a încurca – și totodată fascina și intriga – cititorul, încât este indicat să fii cu ochii în patru la fiecare lucru nou descoperit.

Regele Corb nu a fost cu nimic mai spectaculos decât restul volumelor. De ce? Din cauza faptului că primele deja au atins pragul uimitorului. Dar acesta nu este deloc un lucru rău, cu toate că, spre deosebire de restul cărților din serie, în acest volum am fost puțin dezamăgită. Iar supărarea a fost pricinuită de faptul că mă așteptam la altceva de la final, speram ca autoarea – după ce m-a șocat încontinuu – să ofere altceva cu ultimele cincizeci de pagini. Totul parcă a curs prea lin, nimic nestând în calea a ceea ce doreau cele cinci personaje să facă. M-a supărat puțin, ce este drept, cu toate că, ceea ce au descoperit aceștia m-a și încântat mult, ce este drept. Deoarece nu a fost ceva la care să mă fi așteptat. Iar ceea ce am scris mai sus a fost și motivul pentru care am scăzut o stea volumului Regele Corb.

În schimb, m-au emoționat peste măsură anumite scene – aproape de lacrimi, ce este drept –, am fost teribil de surprinsă cu anumite relatări, dar și foarte fascinată, după ce mi-am creat în fața ochilor tot felul de imagini spectaculoase, citind anumite descrieri. Așa cum am specificat anterior, nu aș putea să fac o comparație între Regele Corb și restul, dar ce îmi permit să preciez este că o să vă doriți ca Maggie Stiefvater să aibă în plan un volum cinci – cine știe, nu ne putem pierde niciodată speranța, nu? Și cum prefer să nu scriu ceva despre niciun personaj – am impresia că s-a ajuns într-un punct cu povestea în Regele Corb încât orice aș menționa, ar părea un spoiler –, voi merge spre final și vă voi îndemna să vă cumpărați cât mai repede deznodământul acestei serii atât de ciudată, enigmatică și diferită. Vă recomand să faceți pasul înainte și să vă reîntâlniți cu Blue și băieții Corbi, deoarece, ceea ce veți descoperi în Regele Corb vă va emoționa, pe de o parte, dar și vă va oferi o doză uriașă de neașteptare. Sunt pregătită pentru orice altceva se va publica – în viitor, sper mult – la Editura Nemira, scris de Maggie Stiefvater.

„Casa Pământului și a Sângelui” (Orașul Smilunii, #1) de Sarah J. Maas

DESCRIEREA: Bryce Quinlan avea o viață perfectă – muncea din greu în fiecare zi și petrecea de zor în fiecare noapte – până când un demon i-a ucis cei mai buni prieteni și a lăsat-o sfâșiată de durere, rănită și singură. Când acuzatul ajunge în spatele gratiilor, dar crimele continuă, Bryce se trezește în mijlocul cercetărilor și își jură că va face tot ce poate pentru a-și răzbuna prietenii.

Hunt Athalar este un celebru înger căzut, sclav la Arhanghelii pe care a încercat mai demult să-i răstoarne de la putere. Abilitățile lui feroce și puterea incredibilă au fost folosite cu un singur scop: să-i asasineze pe dușmanii stăpânului său, fără să pună întrebări. Dar fiindcă un demon a dat peste cap tot orașul, i se oferă o șansă incredibilă: va fi liber, dacă o va ajuta pe Bryce să găsească criminalul.

Bryce și Hunt ajung în subsolurile cele mai insalubre ale Orașului Semilunii, unde descoperă o putere întunecată ce amenință tot ce au mai drag pe lume. În același timp, sunt cuprinși de o pasiune înflăcărată, care ar putea să-i elibereze pe amândoi dacă s-ar lăsa în voia ei.

Cu personaje de neuitat, o poveste incitantă de iubire și pagini întregi de acțiune plină de suspans, Casa Pământului și a Sângelui, primul volum din seria Orașul Semilunii, îi dă ocazia autoarei să ne arate ce înseamnă durerea pierderii, prețul libertății și puterea dragostei.

RECENZIA: Este pentru prima oară – după foarte multe luni – când scriu o recenzie care să nu mai fie considerată mică, pe care să nu o postez doar pe Goodreads. Și am puține emoții, deoarece cartea despre care am ales să scriu, nu a fost una tocmai ușor de citit. Iar cei care au parcurs-o poate vor fi în concordanță cu emoțiile și trăirile pe care le-am avut de-a lungul lecturii cărții Casa Pământului și a Sângelui. Deoarece – și de această dată, dacă nu mai mult, de fapt – Sarah J. Maas a reușit să mă surprindă, să mă enerveze și să îmi trântească în suflet o mulțime de alte dureri, bucurii și o mulțime de refuzuri. Poate mai mult chiar față de ce am simțit în seria Regatul Spinilor și al Trandafirilor.

Pentru o carte de peste nouă sute de pagini, faptul că am terminat-o de citit în aproape trei zile – cu pauze și făcut altceva, pe lângă a citi –, cred că poate fi dovada cea mai clară și mai solidă a faptului că mi-a plăcut ar fi puțin spus. Am început să o citesc având deja câteva idei formate în cap, idei pe care mi le-am creat de fiecare dată când mai urmăream vreun interviu sau ce mai scria autoarea despre această nouă serie. Unele dintre ele s-au confirmat – foarte puține, comparativ cu numărul total al lor –, dar felul cum a ales Sarah J. Maas să mă surprindă în această carte, nu s-a întâmplat niciodată în vreun volum al celorlalte două serii. Ceea ce s-a întâmplat în primele o sută de pagini – acel eveniment major –, m-a bulversat într-atât de mult încât nici după cele nouă sute și ceva de pagini nu am reușit să îmi revin. Tu, autoare fără milă, scoți ce este mai dureros dintr-un cititor!

Pe lângă complexitatea situațiilor pe care ni le-a prezentat autoarea, pe lângă multitudinea de personaje – este posibil să vi se pară compleșitoare în primele două sute de pagini, dar pe parcurs vă veți familiariza cu ele foarte repede –, aspectul care mi-a oferit cele mai multe lumini în privire a fost modul cum Sarah J. Maas a creat lumea în sine. (Ce propoziție lungă am scris!) Cunoaștem faptul că toate cele trei serii ale autoarei au o oare și ce legătură, și anume faptul că întâlnim termenul de fee în toate poveștile ei, dar cam atât. Nu mai țin minte dacă scriitoarea a spus cum că evenimentele din Orașul Semilunii s-ar petrece înainte sau după cele din Regatul Spinilor și al Trandafirilor, dar cert este că există o probabilitate foarte mică ca personajele din celelalte două serii ale ei să se întâlnească vreodată în Orașul Semilunii. Deoarece, așa cum am scris mai sus, în afară de termenul fee – și ce reprezintă aceste creaturi –, această serie nu prea se mai aseamănă cu nimic cu restul. Sunt complet separate. Este ca și cum autoarea și-ar fi spus în mine, în timp ce își crea personajele: „oh, am tot felul de creaturi în seria asta, dar aș putea să adaug și fee, să fie acolo!” Da, Bryce este pe jumătate fee deci nu ar putea să fie ceva ales la final, dar este mai mult de atât, consider. Deoarece, de această dată, nu creaturile fee sunt, neapărat, în prim-plan.

Modul cum a realizat această lume, complexitatea ei – uneori am simțit că mă luau durerile de cap, din cauza faptului că, în momentul în care eram ferm convinsă că am înțeles ceva, venea o informație nouă și îmi adăuga noi nelămuriri –, m-au acaparat cu totul. Istoria, modul cum s-au aranjat ierarhiile, felul cum a fost construit Orașul Semilunii, dar și cum fiecare lucru își avea importanța lui. Nimic din această carte nu a fost în plus, doar ca să fie așezat acolo și uitat. Absolut orice veți citi în Casa Pământului și al Semilunii, să fiți atenți la semnificații, la personaje și la cum ar putea evolua ele. Pe lângă asta, cu foarte puține serii – sau cărți stand-alone – pe care le-am citit, am simțit nevoia să îmi scriu o listă care să cuprindă personajele, evenimentele majore și alte aspecte pe care nu îmi doream să le uit. Astfel că, în ciuda faptului că nu sunt la final cu această recenzie, vă îndemn – dacă nu ați citit încă volumul și vreți să o faceți – să aveți lângă voi un carnețel sau o foaie în care să vă notați ceea ce am specificat înainte. Veți ajunge să înțelegeți mai bine povestea.

Crimele care au dus la izbucnirea întregii povești și la un șir lung de alte evenimente mai mult sau mai puțin plăcute – dar care vă vor ridica firele de păr de la ceafă, de cele mai multe ori –, au fost într-atât de șocante, încât m-au făcut să cred că Sarah J. Maas are planuri foarte diferite cu această serie, față de celelalte două. Consider că aici vom vedea o latură mai întunecată a ei, unde să ne așteptăm că orice personaj – poate chiar și Bryce și Hunt – ar putea fi ucis în orice clipă. Și cum am fost atât de dornică să îmi cumpăr această carte, nu m-a interesat absolut deloc să citesc descrierea de pe spate. Mi-o doream și punct. Astfel că am primit un mare pumn în față în momentul în care am ajuns la scena în care prietenii i-au fost uciși. (Nu este un spoiler, deoarece acest aspect apare scris în descrierea de pe spate.) Refuzam să cred și, știind faptul că lecturam o carte fantastică, așteptam ca, dintr-un moment în altul, să fie în viață. O vrajă să îi aducă înapoi, un plan secret pe care prietenii ei l-au avut fără știrea lui Bryce, iar ei, dintr-un moment în altul să apară de după vreun colț, strigând: „suntem bine, bleago!” Am plâns, sinceră să fiu, și am avut un nod în gât pe toată perioada citirii volumului. Deoarece nu a fost deloc ușor să trec peste acel șoc, din cauza faptului că eram deja atașată de acele personaje. Mai ales faptul că, prin talentul ei, Sarah J. Maas a avut și un stil foarte dramatic și dureros de a readuce în prim-plan această scenă, prin diverse amintiri pe care le vizualiza Bryce în minte, sau printr-o imagine, ori vreo conversație trecută cu vreunul dintre personaje.

Cum pe Feyre am asemănat-o cu Aelin – atunci când am descoperit-o în Regatul Spinilor și al Trandafirilor –, la fel pot spune și despre Bryce, în privința faptului că am găsit multe similarități cu cele două menționate anterior. Și cu toate acestea tot am reușit să mă atașez de ea și să o consider un personaj destul de personalizat. Deoarece, față de Feyre – care a fost, la început, o muritoare – și Aelin – cu istoria ei și sânge nemuritor în ea –, am considerat că, în cazul lui Bryce, să fii jumătate fee, jumătate muritor, a fost mult mai greu dacă ar fi fost doar muritoare. Dacă nu ar fi avut sângele fee, neposedând anumite calități ale acelei rase. Astfel că am ajuns să o simpatizez mai mult, să o simt mai aproape de mine, ca cititor, și – nu să mă identific cu ea, neapărat – să o înțeleg mai bine, poate. Dacă pe Aelin nu prea am plăcut-o foarte mult, iar pe Feyre am ajuns să o îndrăgesc pe parcurs, în privința lui Bryce lucrurile au stat puțin diferit. Am admirat-o încă de la primele pagini, făcând abstracție de acele plăceri pe care le ea, și pe care eu nu le agreez. Iar evoluția ei în cele nouă sute și ceva de pagini – dacă într-o carte cu un număr obișnuit de pagini, o evoluție prea mare al unui personaj mi s-ar părea nerealistă –, îmi permit să spun că, în Casa Pământului și a Sângelui, felul cum am descoperit-o pe Bryce la început, și cum am văzut-o la final, a fost pur natural.

Dintre toate personajele masculine din cărțile lui Sarah J. Maas, nu Rhysand este preferatul meu, așa cum ar părea la prima vedere, ci Azriel. (Nu voi sta să înșir multitudinea de motive pentru care îl plac atât de mult.) Cu Azriel nu cred că ar putea să concureze niciun personaj din Orașul Semilunii – am scris titlul seriei, deoarece nici caracterele viitoare nu cred că vor putea să o facă –, dar Hunt are șanse destul de mari să îl detroneze pe Rhysand, al doilea cel mai preferat. Rhysand încă este destul de sus față de Hunt, deoarece anumite replici pe care le-a avut îl mențin pe o scară destul de înaltă, dar și povestea lui Hunt a fost impresionantă, plus personalitatea lui care m-au determinat să îl apreciez mult ca personaj. Chiar și în ciuda a ceea ce a făcut într-o anumită scenă – și care m-a înfuriat teribil –, nu poate să știrbească foarte mult această părere pe care mi-am făcut-o deja despre el și care se încăpățânează să stea acolo, îrădăcinată în inima mea.

Cât despre celelalte personaje – apoi urmează să trec direct la impresiile pe care mi le-a făcut desfășurarea acțiunii –, pe Micah l-am avut în atenție de foarte multe ori, și mi-ar fi plăcut mult ca Sarah J. Maas să ne dea mai multe informații despre el în acest volum. Cu toată întunecimea lui, al acelui aer de superioritate și a faptului că stârnea fiori – de teamă, de cele mai multe ori – când era prin preajmă, m-a intrigat chiar foarte mult. Pe lângă asta, un alt personaj foarte interesant a fost Lehabah – atât de dulce, iar conversațiile ei cu Hunt mi s-au părut a fi unele dintre cele mai savuroase –, Fury – vai, ce personaj palpitant mi se pare! –, dar și Ruhn, plus altele pe care nu le voi mai scrie. (Cum am spus, abundența de personaje din această carte, uneori este răvășitoare.)

Casa Pământului și a Sângelui a fost un volum în care – chiar și în cele două sute de pagini în care nu s-au întâmplat foarte multe – am simțit un continuu vârtej de emoții și momente întunecate. Orașul Semilunii l-am asemănat puțin cu locațiile din Warcross și Wildcard, volume scrise de Marie Lu, dar nu foarte mult, a se înțelege. Acolo a fost vorba mai mult de elemente science-fiction, nu fantasy, dar puțin din atmosfera pe care am simțit-o în cartea lui Sarah J. Maas, mi-a adus aminte de ceea ce am trăit acolo.

Acțiunea din Casa Pământului și a Sângelui mi-a dat fiori, de cele mai multe ori, deoarece ajunsesem într-un punct în care simțeam că nu îmi doream să mai dau paginile. Și nu pentru că mi-ar fi plăcut mai puțin cartea, ci din cauza faptului că îmi era puțin frică peste ce aș fi dat. Modul sinistru cum se desfășurau acele crime, ceea ce atât Bryce și Hunt descopereau, cât și ce li se oferea ca informație, nu știam care ar fi fost limita autoarei. Deoarece, prin prisma acestei cărți, am realizat cât de imprevizibilă poate fi, de fapt, scriitoarea. Nu pot să îmi dau seama deloc care i-ar putea fi limitele, când vine vorba despre imaginația pe care o posedă. Este fenomenală și înspăimântătoare, totodată! Și tot ceea ce pot să mai scriu este că abia aștept volumul doi, pe care sunt conștientă că nu îl voi primi anul ăsta – și poate că nici în următorul.

„Surorile Boleyn” (The Plantagenet and Tudor Novels, #9) de Philippa Gregory

DESCRIEREA: Romanul Surorile Boleyn descrie rivalitatea dintre Mary și Anne Boleyn și lupta lor pentru dragostea și favorurile regelui Henric al VIII-lea.

La paisprezece ani, Mary îi atrage privirile regelui și, deși căsătorită cu Sir William Carey, este constrânsă de familie, pentru care ea și Anne nu sunt decât niște pioni in jocul puterii, să devină amanta acestuia. Legatura lor durează câțiva ani, timp în care Mary îi dăruiește lui Henric, măcinat de gândul că va muri fără moștenitori, un băiat și o fată.

Curând însă, ambițioasa Anne reușește să intre în grațiile regelui și îl convinge să o repudieze pe Caterina de Aragon și să o ia pe ea de soție, în ciuda împotrivirii Bisericii.

Neputința de a-i dărui regelui un moștenitor, legăturile încestuoase, adultere și intrigile sale o vor sorti, în cele din urmă, eșafodului.

RECENZIA: Nici nu prea știu cum să încep a scrie despre acest volum, deoarece simt cum ajung să mă repet încontinuu în recenziile cărților despre care am povestit pe blog, din seria The Plantagenet and Tudor Novels. Și nici nu vreau să ajung a plictisi cititorii care își doresc o părere la obiect, fără prea multe detalii care – pentru unii dintre ei – ar părea inutile. Dar am un plan de idei pe care mi l-am creat, și pe care tot încerc să îl realizez la orice recenzie pe care îmi doresc să o scriu, cu toate că, de cele mai multe ori, nu îmi ies planurile. Iar la cărțile atât de istorie, cât și cele care conțin oare și ce ficțiune, astfel de idei pe care doresc să le așez în recenzii, sunt foarte importante.

3.

Și cum sunt ferm convinsă că această părere urmează să fie destul de lungă – am drept exemplu mai toate cărțile din această serie, despre care am scris pe blog –, nu doresc să mai lungesc inutil introducerea, astfel că voi începe cu un lucru pe care am ajuns să îl înfrunt mai mereu, înainte să descopăr conținutul din Surorile Boleyn. După ce am citit două cărți din această serie – cred, așa că nu sunt sigură de numărul exact –, am ajuns la concluzia că voiam să citesc toate cărțile apărute la noi. Astfel că nu prea m-a interesat descrierea volumului, deoarece oricum aveam să cumpăr cartea respectivă, indiferent de conținut și din a cărei perspectivă era scrisă. Dacă în privința altor volume nu am avut cine știe ce surpriză – în privința personajului central –, cu Surorile Boleyn a fost o cu totul altă poveste.

[…] Nu suntem niște oameni stăpâni pe viața lor, suntem surorile Boleyn. Trebuie să fim îndrumate și suntem nevoite să facem ce ni se spune. […]

Când trăiești cu ideea cum că nu citesc ce scrie pe spate, deoarece știu că este povestită din perspectiva lui Anne Boleyn, ca apoi să primești o palmă la figurat, descoperind că, de fapt, cartea este scris din punctul de vedere al surorii ei, Mary, te încrunți, dar nu neapărat din supărare. Cu atât mai mult faptul că, pe spatele volumului se menționează acest lucru. Dar așa cum am scris mai sus, nu mai sunt interesată să citesc synopsis-ul, deoarece doar o vreau și atât. Plus că singurul lucru pe care l-am citit de pe spate, este faptul că portretul de pe copertă este cel al lui Anne Boleyn. Astfel că mi-a fost de ajuns să ajung la concluzia asta eronată. Dar m-am bucurat chiar foarte mult pentru această surpriză, deoarece urma să aflu povestea din perspectiva acelei surori aflată mai în umbră în istoria Angliei.

Se spune că Mary Boleyn i-a oferit lui Henric al VIII-lea doi copii, unul dintre ei fiind chiar de sex masculin, ceea ce din partea surorii acesteia, regele nu s-a ales decât cu o fiică – un copil în viață, ce este drept, deoarece decedați la naștere sau în timpul sarcinii, se presupun a fi mulți. (Blestemul lui Elizabeth Woodville, nu? Bunica lui nu avea de unde să știe cât de grav avea să atace această dorință aprigă a ei, ca generațiile următoare ale celui care i-a omorât fiii, să nu aibă parte de moștenitori de sex masculin – vii, cel puțin. Oare dacă talentele ei vrăjitorești i-ar fi arătat și o bucățică din viitor, s-ar mai fi înmuiat?) În orice caz – și aici scriu din punctul de vedere al cititorului din mine, și al pasionatului în ale acestei părți din istoria Marii Britanii –, despre Mary Boleyn tare puține lucruri cunoșteam, înainte să lecturez această carte. Și acum tare mult mă bucur că am aflat despre viața acesteia care, apropo, m-a determinat să ajung la o admira mai mult față de sora ei, o fostă regină a Angliei.

„— Poate că da, a spus mama cu răceală. Dar inimile tinere se refac cu ușurință, iar o inimă care stăpânește jumătate din Anglia are lucruri mai bune de făcut decât să bată mai repede din iubire.”

Stau și mă întreb cum ar fi fost dacă regele Henric s-ar fi căsătorit cu Mary Boleyn, nu cu sora acesteia, Anne Boleyn. Deoarece, pe tot parcursul volumului, relația pe care a avut-o Mary cu regele Angliei, mi-a dat impresia a fi una mult mai înțelegătoare, potrivită și frumoasă. Să aibă deja un moștenitor de sex masculin, acesta ajungând pe tronul Angliei și schimbând cursul istoriei într-un mod atât de drastic. Deoarece, conform internetului, Henric Carey – băiatul celor doi – a trăit chiar foarte mult pentru acea perioadă plină de boli, ajungând la vârsta de șaptezeci de ani. Sau oare să fi murit mai devreme, dacă ar fi intrat sub blestemul regelui? Dar mă gândesc să duc toate aceste gânduri imaginare mai înapoi în timp, chiar înainte de căsătoria acestuia cu prințesa Caterina de Aragon, fosta logodnică a fratelui său mai mare, Arthur – decedat și acesta la puțin timp după venirea viitoarei lui soții în Anglia cea mohorâtă și ploioasă. Ce ar fi fost dacă regele Henric ar fi ascultat de cei care l-au îndrumat, care l-au sfătuit să nu se căsătorească cu Caterina de Aragon? Să se fi însurat cu o altă prințesă a Europei. Oare să nu fi contat deloc, de fapt, deoarece blestemul aruncat de către regina Elisabeta Woodville s-ar fi abătut asupra lui, fără să conteze drumul pe care l-ar fi ales regele? Să nu conteze deloc cine s-ar fi aflat lângă acesta, încă de la începutul domniei sale?

Dar apoi nu ar fi existat regina Maria I – numită și Maria cea Sângeroasă, care a domnit puțin peste Anglia și Irlanda de Nord, dar care a rămas în istorie cu niște realizări plăcute sau mai puțin –, și nici Elisabeta I, care a mai fost cunoscută și drept Regina Fecioară, dar și sub alte nume. Iar aceasta a domnit foarte mult peste țara ei, vreo 44 de ani chiar. Și dacă nu greșesc, este a treia regină a Angliei cu cea mai lungă domnie, înaintea ei fiind regina Victoria și regina Elisabeta a II-a. Dar nu sunt sigură și nu mai stau să caut pe internet.

„Granițele dintre mine și Anne erau acum trasate clar. Pe tot parcursul copilăriei noastre se pusese problema care dintre noi e cea mai bună Boleyn, dar acum rivalitatea noastră din copilărie avea să se desfășoare pe cea mai mare scenă din regat. La sfârșitul verii una dintre noi avea să fie amanta recunoscută a regelui, iar cealaltă – servitoarea, ajutoarea, poate măscăriciul ei.”

Surorile Boleyn, fiind povestită nu din perspectiva lui Anne, ci a surorii acesteia, Mary, mi-a oferit o perspectivă aproape complet diferită a relației dintre regele Henric al VIII-lea și Anne Boleyn. Datorită acestei cărți am realizat – după atâta timp – motivul pentru care, dintre toate soțiile lui Henric al VIII-lea, am plăcut-o cel mai mult pe cea de-a doua, Anne Boleyn. Nu pentru că ar fi fost, neapărat, un om bun, cu un suflet pur și neprihănit, ci datorită tăriei sale de caracter, a perseverenței de care a dat dovadă timp de atâția amar de ani, pentru a ajunge pe tronul Angliei. Nebunia, faptul că nu se dădea în lături de la nimic, fiind pornită și capabilă să facă orice pentru a-și atinge propriile țeluri. Faptul că, prin duritatea, dăruința și inconștiența – să ajungi să joci pe degete un rege considerat, până atunci, de necontrazis și nemilos, făcând față tuturor răbufnelilor lui – a reușit să schimbe istoria nu doar a Angliei, dar a mai multor țări. Astfel că toate aceste reușite au ridicat-o atât de mult în ochii mei. Pentru tot ce a făcut această regină, a ador absolut, iar pentru răutățile aduse la adresa propriei surori, o urăsc cu desăvârșire!

THE OTHER BOLEYN GIRL

Nu știu dacă să fi fost în realitate chiar atât de inconștientă, de rea și nemiloasă cu propriii ei frați – atât din punct de vedere fizic, dar și emoțional –, dar în Surorile Boleyn a fost groaznică, când a fost vorba despre cei doi. Recunosc, cu toate că o ador în continuare, această carte m-a ajutat să îmi dau seama că nu era chiar așa cum mi-am portretizat-o înainte. Iar de vină a fost faptul că m-am bazat foarte mult pe acea Anne Boleyn pe care am descoperit-o în serialul Dinastia Tudorilor, în care a fost interpretată de către magnifica Natalie Dormer. (Pe blog găsiți și o recenzie a serialului, să vă faceți o părere despre cum o credeam acolo.)

„— O Boleyn sau cealaltă. Oricare dintre noi poate deveni regina Angliei și totuși pentru familia noastră vom rămâne mereu niște nulități.”

Știam că serialul s-a îndepărtat destul de mult cu anumite aspecte – unul dintre ele fiind faptul că Henric al VIII-lea a fost portretizat cam blând –, dar nu mă gândeam că o să fie o schimbare atât de mare și din punctul de vedere al lui Anne Boleyn. Deoarece nu i-am văzut acolo nebunia sălbatică, crizele de nervi și răceala din vorbe și priviri, astfel cum am redescoperit-o în Surorile Boleyn. Am urât-o cu desăvârșire pentru felul cum se comporta cu Mary și cu George – fratele lor –, dar nici în relația pe care a avut-o cu Henric nu pot spune că am înțeles-o. (Nu cred să îl fi înțeles altcineva pe rege atât de bine, precum a făcut-o Caterina de Aragon. Relația dintre aceștia doi, astfel cum am văzut-o în carte, îmi întărește și mai mult această convingere, dar și faptul că Henric a regretat foarte mult felul cum s-a comportat cu aceasta, la împunsăturile făcute de către Anne.)

„— Pentru că femeia care-l va conduce va fi cea care nu va uita nici o clipă că se află lângă el pentru strategie. Tu ești gata pentru plăcerile patului și ale mesei. Dar femeia care-l va conduce pe Henric va ști că plăcerea ei trebuie să vină din manevrarea gândurilor lui, în fiecare clipă. N-ar fi deloc o căsnicie a plăcerilor carnale, deși Henric ar crede că asta primește. Ar fi o chestiune de nesfârșită abilitate.”

Este foarte cunoscut motivul pentru care Anne Boleyn a ajuns pe eșafod. Faptul că a fost acuzată de incest cu fratele ei, dar întreținând relații sexuale și cu un alt bărbat, cunoscut al lui George. Iar cea care a complotat la această dezvăluire nu a fost nimeni alta decât Jane Boleyn – fosta Parker –, soția lui Goerge. Această femeie rece, nespus de bârfitoare și care nu pierdea niciun motiv să răspândească fel și fel de povești mai mult sau mai puțin credibile.

Nu cred și mă îndoiesc să fi existat ceva păcătos, interzis și blasfemitor între cei trei frați Boleyn – George, Anne și Mary. Da, Mary nu a fost acuzată de nimic – poate și pentru că regele ținea foarte mult la ea –, dar mult timp s-a considerat, la curtea Angliei, cel puțin, cum că ­cei-trei-frați-Boleyn erau niște curve, niște nobili „stricați”. Într-adevăr, pentru acele timpuri și pentru felul cum a fost portretizată relația dintre ei în Surorile Boleyn, păreau a fi poate prea apropiați, poate prea intimi unul cu celălalt, atât prin limbajul folosit uneori, cât și prin felul cum își expuneau corpul unul în fața celuilalt. Dar consider că erau doar foarte apropiați, țineau foarte mult unul la altul, ceea ce rar am văzut – cu o atât de mare intensitate, cel puțin – în alte cărți sau filme/ seriale de genul. Dacă o fi existat ceva, de fapt, eu refuz să cred, după propria judecată. Cel puțin nu ceva în care să fi fost implicată și Mary.

— Într-o zi va duce lucrurile prea departe, a declarat William. Într-o zi el se va sătura de crizele ei de furie și o femeie ca Jane Seymour îi va părea o odihnă plăcută.

Și cum tot am revenit – și mă țin cu dinții – de subiectul Mary, nu pot să nu aduc în discuție în această recenzie un alt subiect legat de aceasta. Am simțit o uriașă compătimire – dar și milă, nu pot să neg – pentru William Carey, primul soț al lui Mary Boleyn. Cercul vicios în care a fost aruncat, ghinionul ca regele Angliei să fi pus ochii fix pe soția lui, astfel furând-o din patul lui, înainte ca măcar să îi dăruiască un copil, toate acestea m-au determinat să simt pentru acest bărbat credincios, blând și uman, atât de multă părere de rău. Simt că ar fi trebuit să merite mai mult atât din partea familiei în care a intrat prin căsătorie – în ciuda situației în care se găseau cu toții –, cât și din partea vieții, în sine. Iar căsătoria pe care a avut-o acesta cu Mary – doi tineri care ar fi putut să aibă o viață foarte frumoasă și roditoare împreună, dacă li s-ar fi permis –, mi s-a părut a fi unul dintre cele mai triste aspecte în această carte.

7.

Nu mi-am pus niciodată problema însemnătății titlului acestui volum. Dar acum, dacă stau să mă gândesc puțin la el, ar putea foarte bine să se îndrepte spre două direcții. În primul rând, având în vedere că Surorile Boleyn este o carte povestită din punctul de vedere al celei mai mici din cele două Boleyn – Mary Boleyn –, ar putea să se refere la aceasta, mai ales că –  și aici vorbesc în numele meu –, dintre cele două, aceasta a fost cel mai mult în umbră în istorie. Despre ea am știut cele mai puține aspecte. Dacă Henric al VIII-lea s-a căsătorit cu Anne Boleyn, astfel că a fost introdusă în istorie drept una dintre cele șase soții ale acestuia și cea care a reușit – prin acțiunile ei – să schimbe cu mult istoria și statutul bisericii în Anglia, Mary Boleyn s-a cam dus în umrba istoriei. Cu toate că a fost prima care a intrat în patul regelui și a dispus de toată atenția și afecțiunea lui. Și în al doilea rând, ar putea foarte bine să se îndrepte titlul spre Anne Boleyn, drept cealaltă-fată-Boleyn – dacă este să fac o traducere exactă din engleză –, cea care, așa cum am spus mai sus, s-a căsătorit cu regele, devenind regina Angliei. Acea Boleyn care a reușit să o înlăture pe prima – voit sau nu, luați-o cum doriți –, dispunând de un titlu mult mai sus.

— Un lucru care nu le-a lipsit niciodată celor din neamul Boleyn e curajul absolut, mânat de nebunie. Dacă ați fi cai, n-aș crește altă rasă, căci ați sări peste orice. Dar ca femei, traiul cu voi e atât de dificil, că poate face omul s-o ia razna.

Aș putea descrie – pe scurt – acest volum drept fiind unul al trădărilor, al veninului, al unei răutăți care a ajuns atât să dezbine o familie, cât să o aducă și la pieire; mare parte din ea. Pentru că Surorile Boleyn – dintre toate cărțile citite, până acum, din această serie – a avut în interiorul ei cel mai dureros, trist și răsunător complot, în care familia, copiii, nu înseamnă nimic în fața titlurilor, a banilor și a ridicării pe scara socială. Deoarece suferința fizică și emoțională nu îmblânzește cu nimic sufletul unei mame, al tatălui sau al unui unchi dispus să își omoare, cu propriile mâini, nepoții, dacă astfel ar fi ajuns mai bogat, mai apreciat și mai puternic. Și în ciuda faptului că am lecturat cu destul de multă greutate Surorile Boleyn – atât din cauza numărului de pagini din colecția Top10+, cât și al puținului chef de care am dispus în acea perioadă –, a fost volumul cu cea mai mare încărcătură emoțională, întrecând chiar și Prințesa albă, cartea preferată din serie, până de curând.  

„Fetele din Idlewild” de Simone St. James

DESCRIEREA: Vermont, 1950. Există un loc pentru fetele pe care nimeni nu le vrea – cele care cauzează tot felul de probleme, cele nelegitime, cele mult prea deștepte pentru binele lor. Se cheamă Conacul Idlewild. Iar în micul orășel în care se află, umblă zvonuri că internatul ar fi bântuit. Patru colege se împrietenesc pe fundalul acestor șoapte înfricoșate, iar prietenia lor înflorește tot mai mult, până ce una dintre ele dispare…

Vermont, 2014. Oricât de mult ar încerca, jurnalista Fiona Sheridan nu se poate desprinde de circumstanțele morții surorii sale mai mari. Cu douăzeci de ani în urmă, trupul ei a fost găsit pe terenul abandonat care fusese cândva curtea internatului Idlewild. Și, deși iubitul surorii ei a fost judecat și condamnat pentru crimă, Fiona nu-și poate învinge suspiciunea că a fost ceva în neregulă la acest caz.

Când Fiona află că Idlewild urmează să fie restaurat de o persoană anonimă, decide să scrie un articol despre asta. Dar, în timpul renovărilor, o descoperire șocantă va face legătura între pierderea surorii ei și secrete menite să rămână pentru totdeauna ascunse – și o voce care nu poate fi redusă la tăcere…

RECENZIA: Pe lista mea în materie de literatură, genurile paranormal și horror sunt cele pe care nu doar că le prefer cel mai puțin, dar și cele pentru care nu am simțit niciodată vreo atracție, vreun interes, vreo curiozitate. Nu voi sta să dezbat acest subiect, să înșir zeci de motive pentru a-mi argumenta decizia de a mă îndepărta de astfel de cărți, ci voi mai scrie doar atât: paranormal și horror nu sunt pentru mine. (Poate și din cauza asta am refuzat, ani de zile, să citesc ceva de Stephen King, deoarece am trăit cu impresia – ca mulți alții, din câte știu – că acest autor a scris cărți care să se încadreze doar în aceste două genuri, cu precădere horror. Am pus ochii, bine-bine, pe Institutul, și abia aștept să îl cumpăr! Da, și această carte se încadrează în genul mai sus menționat, dar synopsis-ul pare mult prea interesant.)

Fetele din Idlewild, în ciuda faptului că mi s-a părut o carte foarte bună, captivantă și cu atât de mult suspans, nu m-a determinat să îmi schimb dorința de a sta departe de ceea ce am scris mai înainte. Ceea ce m-a ajutat foarte mult să trec peste momentele în care da, mă simțeam înfricoșată – după felul cum au fost povestite scenele respective, nu cred că ar putea cineva să rămână impasibil –, au fost fragmentele de țineau de istorie. Am fost dispusă să nu oftez, să mă concentrez pe poveste, deoarece știam ce aveam să aflu din punctul de vedere al unei părți din istoria omenirii – una nu foarte îndepărtată și despre care să nu știi nimic.

Poate vor exista persoane care își vor pune următoarea întrebare – de multe ori s-a întâmplat să mi-o adresez –, și anume: te-ai chinuit să treci peste acele scene, deoarece nu ești o fană a celor două genuri, și nu neapărat pentru că te-ar fi înfricoșat totul, și cu toate acestea o consideri o carte foarte bună? Da, pentru că mai există și momente în care două idei să se bată cap în cap, să nu găsești explicații, dar totuși să ajungi la o concluzie, de această dată fiind aceasta: mi-a plăcut foarte mult, și cu toate astea, nu îmi dați horror și paranormal de ziua mea. (Și am uitat, pentru că a fost și thriller, nu o simplă carte horror. Poate asta este explicația?)

Citind descrierea și titlul, mă gândisem la un cu totul alt conținut pentru Fetele din Idlewild, unul la o distanță atât de mare de ceea ce îmi doream să citesc de fapt, încât – în momentul în care am văzut cartea, în iarnă, în coletul de la editura Herg Benet –, am cam strâmbat din buze. Nu voiam cărți cu adolescente iresponsabile și rebele, nu voiam ca acțiunea să se desfășoare în atât de folositul internat, nu voiam o dispariție care nu avea să conțină lucruri palpitante; nu voiam așa ceva deloc! Voiam ceva mai complicat, și eram ferm convinsă că această carte nu îmi va oferi nimic din ce îmi doream – din această cauză am și lăsat-o ultima, din cele șase. Și, evident din ce v-ați dat seama până acum, nu a fost așa. Am primit din partea scriitoarei Simone St. James o cu totul altă poveste față de ce îmi imaginasem eu – internatul există în carte, tinerele la fel, dar tot ce se află între, atât de diferit, dramatic și cu o încărcătură emoțională uriașă –, am aflat trecutul atât de zdruncinat a fiecărei din cele patru bune prietene și viitorul atât de șocant al uneia dintre ele.

Nu am la cunoștință felul cum și-a procurat Simone St. James ideea principală pentru Fetele din Idlewild, sau de ce, mai exact, și-a dorit să pună pe hârtie – și să arate cititorilor – această poveste, dar presupun că ar putea să se datoreze părții legată de istoria introdusă în roman. Cert este că a construit atât de frumos – și totodată oribil și înfricoșător – acțiunea și modul cum s-au petrecut întâmplările, aflarea anumitor informații, secretele pe care unele dintre personaje le duceau în spate de foarte mult timp, dar și alternarea dintre capitolele ce țineau de cele patru colege și prezentul Fionei Sheridan. Cât despre această femeie atât de ambițioasă și cu o doză uriașă de nebunie – dar pe care i-am înțeles-o și acceptat-o, în totalitate –, nu țin minte să fi fost vreun moment în care să am acel sentiment cum că aș înceta să mai fiu de acord cu ea și să mă gândesc asupra faptului că ar trebui să se oprească. Din căutările disperate ale adevărului, din pericolul în care se arunca într-un fel poate exagerat uneori – dacă nu i-aș fi cunoscut povestea înainte, probabil că aș fi considerat-o exagerată –, din tot ceea ce făcea și nu ar fi trebuit să.

Per total, gradul acela de nebunie, pentru mine, a existat pe tot parcursul cărții, din mai multe puncte de vedere, nu doar referindu-mă la Fiona. Modul cum se adresau atât profesoarele și directoarea fetelor din internat – din 1950 –, gândirea, de cele mai multe ori, atât de exagerată, drastică și irelevantă. Să cataloghezi viitorul, felul cum era persoana respectivă și modul cum ar trebui să fie tratată, doar pentru că se întâmpla să provină atât dintr-o anumită clasă socială, cât și din modul cum au venit pe lume, toate aceste lucruri m-au lăsat – de foarte multe ori – fără grai. Nu doar am simțit nevoia să iau o pauză, să analizez ce tocmai spusese o anume profesoară sau persoană din afara internatului, ci pur și simplu nu reușeam să găsesc un motiv puternic. Da, am înțeles gândirea lor, tiparul pe care îl urmau, dar acolo m-am oprit. Am înțeles, dar nu am putut să accept. Nu am de unde să știu felul cum se desfășurau lucrurile într-un internat de prin anii ’50 – din nefericire, nu cunosc nici prezentul –, dar am o bănuială, și poate mai degrabă o siguranță, că nu departe de ceea ce mi-a fost prezentat în Fetele din Idlewild.

O carte thriller, cu accente horror și paranormal, în care – nu de puține ori – mi-a venit să plâng. Sunt genul de cititor care, atunci când scrie o recenzie, preferă să nu o facă din perspectiva acțiunii și a cât de antrenantă și nebunească a fost. Îmi place să mă leg foarte mult de emoțiile pe care mi le-a transmis, despre felul cum m-am simțit pe tot parcursul ei, de imprevizibilul oferit, din acest punct de vedere. (Și poate din această cauză nu se înțeleg foarte multe aspecte din părerile mele. Sunt convinsă, deoarece așa mi se întâmplă și mie, de multe ori, să cred. Că am scris prostii, nimic fără sens.) Și legat de povestea lui Simone St. James, când am citit prologul – în ciuda faptului că m-a băgat foarte mult în ceață, așa cum o fac multele, de altfel – nu mă așteptam să reușească să mă facă să plâng, pe parcursul cărții.

Acțiunea – să povestesc puțin și despre ea, să nu fiu atât de pe dinafară – a fost atât de cu suișuri și coborâșuri! Unele relatări păreau atât de evidente după ce le aflam, încât mă întrebam cum de nu fusesem pe fază, să fiu capabilă a-mi da seama de dinainte.  Să pot spune clar și răspicat: ah, știam deja! Spune-mi ceva nou. Personajele cu atât de multe trăiri, secrete și schimbări în comportament, conexiuni atât de captivant legate de trecut, fie el cel îndepărtat sau cu doar douăzeci de ani în urmă. Un Jamie atât de enervant prin comportamentul și gândirea pe care și-o arăta atât de des – dar a cărui companie mi-o doream atât de des prezentă în jurul Fionei! –, niște cumpărători plini de mister, scorțoși, dar totodată simțind nevoia să citesc atât de multe despre viețile lor! Conexiunile dintre întâmplările anilor 1950 și 2014, atât de prezente în lumea Fionei, atât de vii, palpabile, dar care îmi ofereau fiori pe șira spinării. Trecutul și prezentul nu s-au mai întâlnit de mult, atât de închegat și puternic, în vreo carte citită.

Dar…, cu toate că am oferit cărții maximul de stele pe Goodreads, ceva tot nu mi-a plăcut – nu a mai avut nicio legătură cu genul –, și anume acea descoperire pe care a făcut-o Fiona legată de dispariția adolescentei din internatul Idlewild. A fost prea bruscă, trântită în carte de nici unde, ceva ce la câteva tastări deja crease o întreagă investigație. Înțeleg faptul că internetul conține atât de multe informații, dacă știi cum să cauți, și poate ajuta într-o investigație foarte mult, dar pentru o persoană care nu este totuși detectiv/ polițist sau altceva de genul, parcă a fost prea bine trântită. Da, știu faptul că jurnaliștii sunt antrenați și trebuie să aibă acea intuiție când fac mai toate cercetările, dar în cazul acesta nu m-a încântat modul cum Simone St. James a integrat acel punct cu o atât de mare importanță în carte.

Am văzut undeva cum că editura Herg Benet are în plan să publice o altă carte de-a autoarei Simone St. James – intitulată The Sun Down Motel –, și cu toate că am văzut pe Goodreads cum că face parte și din genul horror, o voi citi, cu siguranță. De ce? Deoarece mi-a plăcut atât de mult Fetele din Idlewild, deoarece scriitoare a reușit atât de frumos să strecoare bucățile horror în carte, dar și pentru că stilul ei – despre care nu am scris nimic în recenzie – îmi este atât de mult pe plac. Plus felul cum a construit povestea, reușind să nu mă plictisească nicio secundă pe care am petrecut-o printre filele ei.

„Blue Lily, Lily Blue” (Frăția Corbilor, #3) de Maggie Stiefvater

DESCRIEREA: Blue Sargent a descoperit o mulțime de lucruri. Pentru prima dată în viața ei, are prieteni de încredere și un grup din care simte că face parte cu adevărat.

Frăția Corbilor a acceptat-o ca pe una de-a lor. Problema cu lucrurile bune este, însă, că poți să le pierzi ușor. Prietenii pot trăda. Mamele pot dispărea. Premonițiile pot să nu se împlinească.

RECENZIA: Printre cărțile pe care le-am citit de-a lungul anilor, printre alte și alte categorii în care le-am încadrat pe multe dintre ele — pe toate, de fapt —, se găsește și una destinată cărților foarte-bune-dar-despre-care-îmi-este-dificil-să-scriu. În această listă se află adăugată și seria Frăția Corbilor, cu ale ei volume minunate, magice, speciale și hipnotizante, pe care le-am iubit încă de la prima — și sunt convinsă că așa va fi și cu volumul final — și până la ultima pagină. Și în ciuda faptului le parcurg cu entuziasm cărțile, cu o maximă concentrare și cu o inimă emoționată pentru personaje și lumea creată de către Maggie Stiefvater, mereu mi-a fost greu să povestesc impresiile pe care le-am avut, la fiecare recenzie. Nu îmi găseam cuvintele, nu știam cum să descriu cât mai bine ceea ce aveam în minte, simțeam că orice aș fi scris, nu se potrivea cu ce se afla în cărți. 

Am stat și m-am gândit asupra faptului menționat mai sus: poate s-a datorat mereu și deoarece anumite lucruri fie nu le-am înțeles deloc, fie am făcut-o doar parțial, astfel că nu aveam convingerea că ideile din cap, concluziile și bucățile de puzzle pe care le îmbinam, aveau vreo logică pentru serie. Meridianul energetic, vrăjitoriile, chiar și anumite conversații, mă închideau pentru puțin timp, de parcă nu eram capabilă să înțeleg ce erau și la ce se refereau. Pentru cunoscătorii seriei, primele două menționate sigur vi se par cunoscute — dar conversațiile? Maggie Stiefvater este unul dintre cei care au creat și creează povești, ce se încadrează într-o anumită inteligență, deoarece replicile dintre personaje — Ronan este regele de drept al acestei serii, când vine vorba de picanteriile și deșteptăciunea vorbelor spuse — nu par a fi aruncate la nimereală, sau scrise într-o secundă. Sunt bine formulate, inteligente, toate fiind așezate perfect, într-o ordine și logică superbă.

Legătura dintre băieții corbi și rebela și ciudata — considerată așa de carte, nu neapărat și de mine — Blue Sergent, are o asemănare pură dar bine-venită și deloc furată, cu conexiunile dintre cele șase ciori minunate ale lui Bardugo. Am dus dorul, după ce am finalizat seria aceasta, de încă un grup solidificat într-un timp scurt, în care să dăinuie țelurile comune, în care discuțiile dintre ei să fie picante, inteligente, greu de uitat și atât de pline de obsesie pentru cititor. Iar ceea ce a realizat Maggie Stiefvater cu această serie — după terminarea a trei din patru cărți componente, îmi pot permite să trântesc niște concluzii pertinente —, mi-a alinat atât de mult inima dornică și depresivă. Cum să nu îl iubești pe curajosul Adam, cum să rămâi indiferentă în fața tristeții lui Noah, cum să nu o prinzi de mână pe singuratica Blue, cum să nu admiri nebunia lui Ronan, și cum ai putea — vreodată — să nu fii de acord în fața cuvintelor pline de tâlc ale mărețului Richard Gansey al III-lea? Sau să uiți atât de repede de personajele din jurul celor cinci?; fie că le accepți sau nu. 

Blue Lily, Lily Blue — ce semnificație superbă, din depărtări și atât de prezentă a avut-o acest titlu, pentru volumul de față, și nu numai! — s-a deosebit de primele două cărți prin faptul că îl consider, până acum, preferatul și cel mai bun din serie. Felul cum a evoluat totul, ițele nou formate și încolăcite strâns în jurul poveștii, continuarea finalului din Hoții din vis, informațiile aflate care mi-au elucidat anumite nelămuriri, cât au reușit să îmi ofere și alte imagini înconjurate de ceață, m-au atras și ținut lipită cu ochii de orice cuvânt nou citit. Dar și simpla atmosferă simțită în fiecare pagină — cu iz magic, de vrăjitoare, gustând însetată din toate ceaiurile găsite în Fox Way 300 —, toată acea stare de ușoară amorțire, de dependență pentru copertă și conținut, au făcut din Blue Lily, Lily Blue, un volum trei atât de bun și frumos! Maggie Stiefvater este o creatoare minunată de povești, sofisticată prin tot ce introduce nou în serie, făcându-te să prețuiești fiecare minut petrecut în lumea/ lumile ei.

Mă îndoiesc că nu ați citit măcar primele două volume ale seriei, dar v-ați hotărât să treceți cu ochii peste recenzia acestui volum. Dacă vă aflați aici, cu siguranță sunteți deja introdus în poveste, mai mult ca sigur cunoscători al celor două cărți anterioare. Și dacă v-ați hotărât să le citiți pe amândouă presupun două lucruri: fie v-au plăcut foarte mult și vreți cât mai repede volumul trei — pentru voi nu pot decât să ofer un îndemn sigur spre cumpărarea continuării —, fie nu ați fost convinși după lecturarea cărții Frăția Corbilor, ați citit și Hoții din vis, iar acum vă declarați fani convinși. Pentru voi, același îndemn scris mai sus. Achiziționați-vă cât mai repede Blue Lily, Lily Blue, deoarece băieții corbi, Blue, cât și Maggie Stiefvater, v-au pregătit informații și surprize atât de dornice să fie primite și dezvăluite. Cât despre mine, nu pot decât să stau și să aștept plină de nervozitate, dar și cu uriașă nerăbdare și entuziasm volumul care încheie această minunată călătorie: The Raven King. 

„Coșmarul de la Killman Creek” (Stillhouse Lake, #2) de Rachel Caine

DESCRIEREA: De fiecare dată când Gwen închidea ochii, îl vedea în coșmarurile sale. Acum ochii ei sunt deschiși, iar el se încăpățânează să nu dispară.

Gwen Proctor a câștigat bătălia de a-și salva copiii din calea fostului ei soț, criminalul în serie Melvin Royal, și a complicilor lui psihopați. Dar războiul nu s-a sfârșit. Mai ales că Melvin a evadat din închisoare… Mai ales că ea a primit acum un mesaj terifiant.

Nu ești în siguranță nicăieri.

Refugiul ei de la Stillhouse Lake a devenit o capcană. Gwen își lasă copiii în grija unui vecin înarmat, care și-a făcut din propria casă o fortăreață. Cu ajutorul lui Sam Cade, fratele uneia dintre victimele lui Melvin, Gwen pleacă să vâneze criminalul. A învățat cum s-o facă de la cel mai pervers asasin aflat încă în viață.

Dar lucrurile cu care se confruntă sunt mai presus de toate temerile ei – o minte sofisticată și bolnavă a plănuit atent să o distrugă. Pe măsură ce încrederea în cei din jur începe să se risipească, Gwen rămâne doar cu furie și dorință de răzbunare, în timp ce se apropie de propria-i pradă. Și e limpede ca lumina zilei că unul dintre ei – vânător sau țintă – va sfârși mort.

RECENZIA: Cum am devenit din ce în ce mai interesată de cărțile thriller, faptul că m-am apucat acum destul de mult timp să citesc Refugiul de la Stillhouse Lake, m-am bucurat cu atât mai mult cu cât făcea parte dintr-o serie. Astfel că urma să am parte de alte trei cărți în care Gwen Proctor — vechea și schimbata Gina Royal — urma să își ducă la îndeplinire atât răzbunarea pentru soțul ce făcut viața un coșmar ei și celor doi copii, cât și planul de a-și ține fata și băiatul departe de tot ce ținea de vechea viață pe care au avut-o, și de un tată considerat a fi un criminal în serie. Un monstru. Un psihopat. O teroare pentru întreaga comunitate — și nu numai — în care și-a petrecut o bună parte din viață.

O comparație între Gwen și Gina am făcut-o încă de la primul volum, deoarece diferența dintre cele două a fost într-atât de mare încât le-am putut cataloga drept fiind două entități total diferite, două personaje din lumi opuse, pe care le-am putut caracteriza fără să țin cont de cealaltă. Schimbarea pe care a suferit-o Gina după trauma și oroarea pe care le-a suferit după aflarea oribilului adevăr care se afla la un pas de viața ei obișnuită, m-a surprins încă din primul volum. Dar ceea ce m-a atras și mai mult la acest personaj a fost după ce am redescoperit-o  pe Gwen în Coșmarul de la Killman Creek, în acest volum fiind și mai schimbată. Mult mai nemiloasă, radicală, fermă pe poziții și cu o tărie de a rezista în fața coșmarului din trecut, încât am rămas din nou surprinsă. Și sunt foarte curioasă să o recitesc în volumul trei.

Am vrut să încep recenzia scriind despre Gwen Proctor, deoarece — așa cum este evident — este personajul central din această serie, dar nici acesta nu este motivul principal, de fapt. Am luat această decizie datorită faptului că, momentan, făcând un rezumat al celor două volume citite, ea a fost cea mai mare surpriză, cel mai intens personaj, cu cea mai stranie continuare a vieții și trecând prin cele mai ciudate, triste și dure scene. Și sunt convinsă că așa a dorit și Rachel Caine să o arate cititorilor, drept fiind o luptătoare, atât pentru copiii ei, cât și pentru persoana ei — justiția dreaptă pe care Melvin Royal trebuia să o primească. Răzbunarea ei pentru o bună parte dintr-o viață trăită în minciună, groază și o iubire aparentă.

Coșmarul de la Killman Creek a avut un început destul de lent, în care acțiunea a fost introdusă cu greu în poveste, dar nu pot spune că a fost un inconvenient foarte mare. Pe de o parte se afla persoana mea, unde tânjea după mai multă tensiunea și bucăți noi de puzzle, în schimb, în partea cealaltă ședea cuminte bucata puțin mai rațională și mai înțelegătoare, care privea tot ce se întâmpla cu mai multă răbdare. Știa că avea să primească ceva foarte interesant și surprinzător, care urma să acopere cu totul din momentele în care tânjeam după mai mult. Și răbdarea mi-a fost răsplătită cu vârf și îndesat. Reîntâlnirea dintre cei doi coloși ai seriei — o femeie care își scotea la iveală puterea și spiritul de luptătoare și bărbatul cu un rânjet sadic pe buze, plin de încredere și cu o minte bolnavă până la rădăcini — a fost așa cum mi-am dorit și nimic mai mult.

Nu știu dacă a fost vreun moment în care să fi simțit pentru Melvin Royal o urmă cât de mică de admirație — să zicem că în subconștientul meu aș fi putut să îmi îndrept această fărâmă de uau spre ingeniozitatea și imaginația pe care a avut-o pentru felul cum a acționat, dar nu știu dacă mi-aș dori —, nu știu dacă am crezut vreun pic în dragostea de tată pe care a îndreptat-o spre copiii lui. Nu știu nimic concret — și care să nu fie ură, scârbă și teamă —, când vine vorba despre Melvin Royal, în afară de sentimentele anterior menționate. În toată istoria mea de cititor al cărților thriller — sau nu, dar în care să fi existat un criminal odios —, am mai citit despre anumiți indivizi cu o minte într-atât de bolnavă încât nu am fost capabilă să le-o înțeleg, astfel că pot spune faptul că Melvin Royal nu a fost o surpriză pentru mine. Și dacă în Refugiul de la Stillhouse Lake am rămas cu acest gând în minte, în schimb, ceea ce a făcut în Coșmarul de la Killman Creek, m-a determinat să recalculez atent concluziile făcute asupra persoanei lui. Absolut scârbos, monstruos, imposibil de acceptat, care mi-a adus și mai multă teamă despre ce ascunde lumea din jurul nostru.

Mintea lui Melvin Royal a fost într-atât de bolnavă și halucinantă, încât Rachel Caine aproape a reușit — prin intermediul acestuia — să mă facă să privesc întreaga poveste și dintr-un alt punct de vedere. Să analizez acea posibilitate, să fiu atentă și să nu o elimin. Mintea mea — oricât de greu îmi era să accept — nu voia să mă lase să nu o iau în calcul. Și a fost înfricoșător, derutant, deoarece au existat momente când am fost nevoită să recalculez situațiile arătate. A fost ciudat, dar un punct în plus dat acestui volum. Și cred că, în afară de transformarea Ginei Royal în Gwen Proctor, acel ceva a fost pe locul doi la surprize și imprevizibil. Și privind acum, după finalul volumului, mi s-a părut a fi foarte inteligent construit dar — ca să existe și un minus — am considerat un anume personaj mult prea moale în această situație. Deciziile luate, felul cum a vorbit nu îmi transmiteau nimic real. Din păcate.

Coșmarul de la Killman Creek — nu mai știu cât am oferit pe Goodreads primului volum — a fost mult mai bun față de prima carte din serie. Poate și pentru că mare parte din prima acțiune nu s-a desfășurat pe o rază lungă de acțiune, în timp ce în acest volum am avut parte de mai multă diversitate, atât din punct de vedere al ariei largi, cât și din punctul de vedere al imprevizibilului. Felul cum s-au desfășurat în acest volum anumite personaje — unele de la care nici nu m-aș fi așteptat —, m-au lăsat, pentru un anumit timp, fără cuvinte. Nu știam cum aveau să acționeze după ce Rachel Caine le trântise în fața ușii — ca să o spun așa — acea noutate, acea putere de alegere. Pe de o parte am fost surprinsă, în timp ce pe de cealaltă parte, privind din perspectiva fiecăruia, am înțeles.

După finalul din Coşmarul de la Killman Creek — sper ca teoria mea să se adeverească pe mai departe, cu toate că slabe sunt șansele —, continuarea din volumul trei trebuie să apară cât mai curând. Traducerea să fie la noi cât mai curând, deoarece mi-a plăcut mult, poate prea mult, aș spune, dar mă pot împăcat cu gândul. În orice caz, pentru pasionații genului thriller, o consider o serie foarte bună și captivantă, cu un criminal care nu are cum să vă plictisească prin imaginația bolnavă de care dispune, cu o protagonistă a cărei evoluție va aduce multă admirație și cu un parcurs al poveștii tensionat, dureros și care va transmite cititorului o dorință imensă pentru volumul următor.

„Focul” (Al zecelea clan, #1) de O.G. Arion

DESCRIEREA:  Atunci când un secret teribil amenință să răstoarne Noua Ordine instaurată de către vampirii ieșiți la lumină, vor putea aceștia să răstoarne balanța și să întoarcă soții în favoarea lor?

Simon încearcă să înțeleagă adevăratele motivații ascunse în spatele jocurilor de culise și al zâmbetelor false și se trezește prins la mijloc într-o situație ce nu pare a avea rezolvare.

Morgan îi vânează pe cei ce se răzvrătesc împotriva sistemului, dar ajunge să descopere ceva pe cât de neașteptat, pe atât de periculos.

Vârcolaci, oameni, vampiri și nonsangi încleștați într-o luptă teribilă. Iar dincolo de toate, o legendă sumeriană ce vine din trecutul îndepărtat al omenirii și care poate schimba cursul istoriei. 

RECENZIA: După ce am făcut parte din generația și am trecut prin nebunia cauzată de popularitatea pe care au avut-o — acum ani buni — vampirii, vârcolacii și alte creaturi de genul, nu credeam că dorința de a mai intra într-o astfel de lume fantastică, încă exista în interiorul meu. Și cu toate că au fost prezente și personaje vampiri în prima serie a scriitoarei Oana Arion — pentru cei care nu cunosc, mă refer la Nemuritor —, nu le-am perceput drept fiind, neapărat, principale, unde lumea și originile lor să fie în prim-plan. În ciuda faptului că Arrio — vampir, fermecător, amuzant și arogant — a avut un rol foarte important în felul cum urma să se desfășoare acțiunea pe mai departe, marea majoritate a istoriei, a mitologiilor și a ideilor avute de autoare, se învârteau în jurul vikingilor.

Și cu toate acestea, nu o să mă văd — de acum încolo — aruncându-mă, din nou, în direcția oricărei cărți viitoare, în care să existe vampirii, deoarece aceștia nu se mai află printre creaturile preferate. Nu mai există suficientă curiozitate și interes, pentru a afla idei avute de diferiți scriitori, cu privire la originile lor, la felul cum au construit modul cum au fost creați vampirii — și nici vârcolacii, de altfel. Dar, din când în când, vor mai exista și mici excepții, cum a fost și în cazul seriei de față.

Și cum tot mă aflu la discuția despre originea vampirilor, fiecare scriitor și-a creat propria poveste, cât a și luat multe idei deja existente. Pentru că, oricât ai încerca să mai scoți ceva nou — care să nu mai fie întâlnit și în alte serii de genul —, vampirul tot vampir rămâne, istoria lui are foarte multe similarități cu cele de acum mulți, mulți ani. Despre creatura care bea sânge pentru a se ține în viață, care posedă anumite abilități intensificate față de cele ale unui om normal, cu anumite puteri ce țin fie de psihic sau de elemente ale naturii, nu văd ce lucruri uau s-au mai putea aduce în față, în privința acestora. Oana Arion și-a creat vampirul care a avut și ceva doar al lui — care să fie oferit doar de scriitoare —, cu o istorie destul de interesantă. Cu toate acestea, mi-am concentrat mai mult atenția pe acțiunea în sine, pe felul cum se comportau și gândeau personajele, și mai puțin pe cum a fost vampirul adus în fața lumii.

Țin minte că Oana mi-a spus la Târgul de carte Gaudeamus, faptul că urma să îl iubesc pe Simon. Da și nu. Poate dacă nu ar fi existat Arrio — și nu o iau drept vampir contra vampir —, i-aș fi dat o șansă, dar cum l-am descoperit mai devreme pe cel din Nemuritor, făceam involuntar comparații între Simon și el. De fapt, ceea ce am scris mai sus nu este în totalitate adevărat, deoarece ceva din sufletul meu mă împingea constant să fac acest vampir-contra-vampir și să îl privesc pe Simon drept fiind o extensie a lui Arrio. Oricât de mult am încercat, mi-a fost destul de greu să îl privesc ca un personaj singular — și ceea ce încerc să explic este faptul că nu condamn cu ceva scriitoarea sau pe Simon, ci pur și simplu mi-a adus foarte mult aminte de Arrio. Ori îmi e dor de lumea din Nemuritor — și implicit de vampirul de acolo —, fie cei doi chiar se aseamănă destul de mult.

Da, am spus mai sus faptul că este foarte greu să aduci la lumină ceva nou când vine vorba despre aceste creaturi — vampirii —, dar mereu am apreciat, l-am privit drept fiind un fel de semnătură a Oanei Arion, paginile care au urmat atât la finalul fiecărui volum din Nemuritor, cât și la cel din Focul. Presupun că a creat istoria vampirilor din seria ei cu ajutorul anumitor povestiri pe care le-am regăsit acolo — și poate ale altora care vor mai urma —, dar lăsând la o parte acest aspect, ceea ce voiam să scriu de fapt este despre plăcerea pe care o am, de fiecare dată, atunci când parcurg aceste pagini. Au existat unele — de-a lungul timpului — care, în mod obișnuit, nu mi-ar fi stârnit o curiozitate atât de mare, dar din punctul în care am ajuns să descopăr anumite aspecte în vreun volum, la final devin interesată să citesc și mai multe despre subiectul respectiv. La fel cum s-a întâmplat și în cazul de față.

Dacă pe Simon l-am plăcut și nu prea — lăsând la o parte faptul că îmi aducea aminte de Arrio, au existat și alte lucruri legate de personalitatea lui și alegerile pe care le lua —, ceea ce m-a surprins plăcut în privința unui anume personaj a fost faptul că l-am plăcut de la primele pagini în care a apărut, ca apoi să crească și mai mult în ochii mei, făcând ceva neașteptat. Nu m-am așteptat deloc să ducă la îndeplinire acel ceva, nu mă așteptam să fie, de fapt, în felul acela, și cu toate acestea — așa cum am mai menționat —, nu l-am urât deloc. Pentru că da, există și trădări în acest volum; ca în orice care care se respectă și care dorește să își țină cititorii aproape, legați de poveste și personaje. Pe lângă acesta, Morgan a fost genul acela de tipă bad-ass pe care ajungi atât să o simpatizezi, admiri și invidiezi, cât să o și compătimești — și milă, uneori —, dar și urăști, pe alocuri. Dar am plăcut-o mai mult decât pe Simon. De fapt, în afară de misteriosul personaj menționat mai sus, este a doua în privința caracterelor preferate.

Ce nu mi-a plăcut atât de mult la Focul a fost faptul că mi s-a părut un volum grăbit, pe alocuri, atât unele interacțiuni între personaje — bruște și poate prea puțin realiste —, cât și finalul. Cu toate că am fost pentru felul cum s-a încheiat și chiar m-a făcut nespus de curioasă despre cum urmează să se desfășoare acțiunea în volumul doi, totul s-a petrecut mult prea repede atât pentru ochii mei, cât și pentru înțelegerea mea. Și aici nu a fost vorba despre faptul că nu aș fi priceput ceea ce s-a întâmplat — la logică, mă refer —, ci pur și simplu întreaga acțiune s-a desfășurat într-un timp mult prea scurt.

Volumul a avut de toate — de la scene feroce, la cele în care apuci să fii mai detensionat, bucurându-te de câteva clipe fie de amuzament, fie de liniște pură. Au fost momente în care am vrut atât să îmbrățișez unele personaje, cât să le bat pe altele — sau amândouă lucruri care să se aplice la aceleași —, sau îmi doream să cred că unele scene făceau parte doar dintr-un coșmar, deoarece lucrurile se schimbaseră drastic. M-am reîntâlnit cu vampiri super sau afurisiți, cu un anume vârcolac pe care nu știu dacă să îl înțeleg sau să îi dau o palmă după ceafă, am descoperit unele creaturi reinventate sub o formă ușor diferită, dar am citit și despre oameni simpli, care își aveau rolul mai mult sau mai puțin ales de propria conștiință. Acum nu pot decât să aștept fie să apară volumul doi, fie să fie publicată o altă carte de-a autoarei.

„Prietena” de Teresa Driscoll

DESCRIEREA: În tren alături de soțul său, la zeci de kilometri depărtare de casă și de fiul ei în vârstă de patru ani, Ben, Sophie primește un apel care o înspăimântă. Doi băieți sunt în spital, ca urmare a unui tragic accident. Unul dintre ei este Ben.

A crezut că poate avea încredere în noua ei prietenă, Emma, care ar fi trebuit să aibă grijă de copil. La urma urmei, Emma îi era ca o soră – cineva în fața căruia Sophie își putea deschide oricând sufletul, în ciuda bârfelor care circulau pe seama ei prin sat. Dar acum Sophie are sentimentul că a făcut o greșeală de neiertat și familia îi este în pericol.

Pentru că, în final, cât de bine o cunoaște pe Emma? Ar fi trebuit să-i încredințeze tot ce avea mai de preț?

Timpul e pe cale să se scurgă. Lipsită de puterea de a-și ajuta fiul, la ore distanță de casă, Sophie e la un pas de a afla adevărul. Iar viața ei nu va mai fi niciodată ca înainte.

RECENZIA: Cei care mă citiți de ceva timp – cred că sunt de ajuns câteva luni –, ați aflat deja de noua mea obsesie în materie de literatură, și anume: cărțile din genul thriller. Cred că mi s-a declanșat în momentul în care am realizat faptul că poveștile ce țineau de Young Adult nu îmi prea mai aduceau aceeași bucurie ca înainte, că îmi doream ceva mai greu de înțeles, palpitant din alte puncte de vedere, și în care personajele principale să nu mai fie niște adolescenți care, în realitate, nu ar fi fost atât de extraordinari și de neînvins precum în cărțile respective. Cel puțin nu în privința lucrurilor pe care le făceau cei din cărțile de ficțiune. Astfel că genul thriller începea, încetul cu încetul, să îmi ofere fix după ceea ce tânjeam.

Din păcate, pentru mine – să încep nu într-o notă foarte plăcută, cu ceea ce m-a deranjat la această carte –, Prietena nu m-a satisfăcut atât de mult precum am preconizat că o va face, și îmi doream, de altfel. În primul rând, am întâmpinat o problemă destul de uriașă cu personajele – să fiu mai precisă, cu două dintre ele –, deoarece, în cele mai multe cazuri, nu mi-au oferit nicio credibilitate, din contra, mi-au dat impresia a fi destul de prostănace și fără logică. Relația dintre Sophie și Emma mi s-a părut a fi una dintre cele mai ciudate, fără sens și enervante dintre toate cele pe care le-am descoperit în alte cărți. Încrederea oferită de Sophie unei persoane venită de puțin timp în comunitate, orbește și foarte inconștientă, m-a determinat să ajung la concluzia că, dacă nu ar fi existat Ben la mijloc, și-ar fi meritat soarta. Cât despre Emma, întregul plan pe care și l-a făurit, m-a dus cu gândul la unul construit de un copil de zece ani, care încerca să ascundă de părinți niște lucruri neplăcute.

Un al aspect care mi-a adus destul de multe neplăceri – și care mi-a îngreunat lecturarea unei cărți de 300 și un pic de pagini, pe care, în mod normal, aș fi citit-o în maxim două zile –, a fost faptul că se trecea foarte ușor de la o idee la alta. Tocmai când ajungeam să mă obișnuiesc cu o anumită scenă, cu un context în care se găsea un anume personaj, se oprea totul brusc, trecându-se la altceva. Astfel că fie se ajungea mai târziu la o explicație ce nu prea îmi oferea cine știe ce logică, ori se închidea definitiv subiectul, fiind lăsată cu o ceață pe care și acum o mai am în fața ochilor.

Nu aș vrea să se înțeleagă că am urât cu totul această carte – departe de mine acest gând, plus că i-am oferit, totuși, trei stele pe Goodreads, o notă destul de bună, după standardele pe care le am –, doar că inconvenientele menționate mai sus mi-au îngreunat destul de mult citirea, și mi-au micșorat plăcerea pe care mi-o ofereau alte personaje și idei avute de Teresa Driscoll. Și ca să aduc un exemplu: prietenia care s-a creat între Ben și Theo a fost unul dintre cele mai frumoase și mai pure aspecte din această carte, iar suferința pe care a îndurat-o atât Theo, cât și Ben – în unele situații –, m-a întristat, dar mi-a oferit și un imbold să continui să citesc Prietena. Pe lângă acest lucru, după anumite pagini, autoarea ne trântește o scenă care mi-a adus aminte de ce mi-am dorit atât de mult să cunosc interiorul acestei cărți. A fost un plus destul de important – care a stabilizat foarte bine balanța –, trezind în mine atât curiozitate, cât și instinctul acela pe care îl păstrez doar când vine vorba despre cărțile thriller.

Mai spre final, cartea se transformă – se îndreaptă, mai exact – spre o anumită direcție și totul este privit dintr-un punct pe care mi-l doream existent încă de la primele pagini. De acolo ajungând să îmi doresc ca Prietena să dureze mai mult, ca finalul să nu vină atât de repede, și ca povestea care abia începuse, să fie mult mai dezvoltată. Dar cum înțeleg că nu face parte dintr-o serie, cum am învățat – în timp – să accept finalurile așa cum sunt și să nu mai tânjesc fără rost la ceva ce știu că nu voi primi, să spunem că sunt în regulă cu încheierea oferită de Teresa Driscoll. După toate neplăcerile de la început – și care nu s-au încheiat atât de repede –, am ajuns la concluzia că ar trebui să mă bucur pentru faptul că finalul a fost pe placul meu. Și cum a avut un impuls de moment la ultimul târg Shop my Library, am deja achiziționată și cealaltă carte scrisă de autoare, tradusă la editura Herg Benet – Sunt cu ochii pe tine. Și chiar sper foarte mult să nu mai întâmpin aceleași probleme cu aceasta.