„Focul” (Al zecelea clan, #1) de O.G. Arion

DESCRIEREA:  Atunci când un secret teribil amenință să răstoarne Noua Ordine instaurată de către vampirii ieșiți la lumină, vor putea aceștia să răstoarne balanța și să întoarcă soții în favoarea lor?

Simon încearcă să înțeleagă adevăratele motivații ascunse în spatele jocurilor de culise și al zâmbetelor false și se trezește prins la mijloc într-o situație ce nu pare a avea rezolvare.

Morgan îi vânează pe cei ce se răzvrătesc împotriva sistemului, dar ajunge să descopere ceva pe cât de neașteptat, pe atât de periculos.

Vârcolaci, oameni, vampiri și nonsangi încleștați într-o luptă teribilă. Iar dincolo de toate, o legendă sumeriană ce vine din trecutul îndepărtat al omenirii și care poate schimba cursul istoriei. 

RECENZIA: După ce am făcut parte din generația și am trecut prin nebunia cauzată de popularitatea pe care au avut-o — acum ani buni — vampirii, vârcolacii și alte creaturi de genul, nu credeam că dorința de a mai intra într-o astfel de lume fantastică, încă exista în interiorul meu. Și cu toate că au fost prezente și personaje vampiri în prima serie a scriitoarei Oana Arion — pentru cei care nu cunosc, mă refer la Nemuritor —, nu le-am perceput drept fiind, neapărat, principale, unde lumea și originile lor să fie în prim-plan. În ciuda faptului că Arrio — vampir, fermecător, amuzant și arogant — a avut un rol foarte important în felul cum urma să se desfășoare acțiunea pe mai departe, marea majoritate a istoriei, a mitologiilor și a ideilor avute de autoare, se învârteau în jurul vikingilor.

Și cu toate acestea, nu o să mă văd — de acum încolo — aruncându-mă, din nou, în direcția oricărei cărți viitoare, în care să existe vampirii, deoarece aceștia nu se mai află printre creaturile preferate. Nu mai există suficientă curiozitate și interes, pentru a afla idei avute de diferiți scriitori, cu privire la originile lor, la felul cum au construit modul cum au fost creați vampirii — și nici vârcolacii, de altfel. Dar, din când în când, vor mai exista și mici excepții, cum a fost și în cazul seriei de față.

Și cum tot mă aflu la discuția despre originea vampirilor, fiecare scriitor și-a creat propria poveste, cât a și luat multe idei deja existente. Pentru că, oricât ai încerca să mai scoți ceva nou — care să nu mai fie întâlnit și în alte serii de genul —, vampirul tot vampir rămâne, istoria lui are foarte multe similarități cu cele de acum mulți, mulți ani. Despre creatura care bea sânge pentru a se ține în viață, care posedă anumite abilități intensificate față de cele ale unui om normal, cu anumite puteri ce țin fie de psihic sau de elemente ale naturii, nu văd ce lucruri uau s-au mai putea aduce în față, în privința acestora. Oana Arion și-a creat vampirul care a avut și ceva doar al lui — care să fie oferit doar de scriitoare —, cu o istorie destul de interesantă. Cu toate acestea, mi-am concentrat mai mult atenția pe acțiunea în sine, pe felul cum se comportau și gândeau personajele, și mai puțin pe cum a fost vampirul adus în fața lumii.

Țin minte că Oana mi-a spus la Târgul de carte Gaudeamus, faptul că urma să îl iubesc pe Simon. Da și nu. Poate dacă nu ar fi existat Arrio — și nu o iau drept vampir contra vampir —, i-aș fi dat o șansă, dar cum l-am descoperit mai devreme pe cel din Nemuritor, făceam involuntar comparații între Simon și el. De fapt, ceea ce am scris mai sus nu este în totalitate adevărat, deoarece ceva din sufletul meu mă împingea constant să fac acest vampir-contra-vampir și să îl privesc pe Simon drept fiind o extensie a lui Arrio. Oricât de mult am încercat, mi-a fost destul de greu să îl privesc ca un personaj singular — și ceea ce încerc să explic este faptul că nu condamn cu ceva scriitoarea sau pe Simon, ci pur și simplu mi-a adus foarte mult aminte de Arrio. Ori îmi e dor de lumea din Nemuritor — și implicit de vampirul de acolo —, fie cei doi chiar se aseamănă destul de mult.

Da, am spus mai sus faptul că este foarte greu să aduci la lumină ceva nou când vine vorba despre aceste creaturi — vampirii —, dar mereu am apreciat, l-am privit drept fiind un fel de semnătură a Oanei Arion, paginile care au urmat atât la finalul fiecărui volum din Nemuritor, cât și la cel din Focul. Presupun că a creat istoria vampirilor din seria ei cu ajutorul anumitor povestiri pe care le-am regăsit acolo — și poate ale altora care vor mai urma —, dar lăsând la o parte acest aspect, ceea ce voiam să scriu de fapt este despre plăcerea pe care o am, de fiecare dată, atunci când parcurg aceste pagini. Au existat unele — de-a lungul timpului — care, în mod obișnuit, nu mi-ar fi stârnit o curiozitate atât de mare, dar din punctul în care am ajuns să descopăr anumite aspecte în vreun volum, la final devin interesată să citesc și mai multe despre subiectul respectiv. La fel cum s-a întâmplat și în cazul de față.

Dacă pe Simon l-am plăcut și nu prea — lăsând la o parte faptul că îmi aducea aminte de Arrio, au existat și alte lucruri legate de personalitatea lui și alegerile pe care le lua —, ceea ce m-a surprins plăcut în privința unui anume personaj a fost faptul că l-am plăcut de la primele pagini în care a apărut, ca apoi să crească și mai mult în ochii mei, făcând ceva neașteptat. Nu m-am așteptat deloc să ducă la îndeplinire acel ceva, nu mă așteptam să fie, de fapt, în felul acela, și cu toate acestea — așa cum am mai menționat —, nu l-am urât deloc. Pentru că da, există și trădări în acest volum; ca în orice care care se respectă și care dorește să își țină cititorii aproape, legați de poveste și personaje. Pe lângă acesta, Morgan a fost genul acela de tipă bad-ass pe care ajungi atât să o simpatizezi, admiri și invidiezi, cât să o și compătimești — și milă, uneori —, dar și urăști, pe alocuri. Dar am plăcut-o mai mult decât pe Simon. De fapt, în afară de misteriosul personaj menționat mai sus, este a doua în privința caracterelor preferate.

Ce nu mi-a plăcut atât de mult la Focul a fost faptul că mi s-a părut un volum grăbit, pe alocuri, atât unele interacțiuni între personaje — bruște și poate prea puțin realiste —, cât și finalul. Cu toate că am fost pentru felul cum s-a încheiat și chiar m-a făcut nespus de curioasă despre cum urmează să se desfășoare acțiunea în volumul doi, totul s-a petrecut mult prea repede atât pentru ochii mei, cât și pentru înțelegerea mea. Și aici nu a fost vorba despre faptul că nu aș fi priceput ceea ce s-a întâmplat — la logică, mă refer —, ci pur și simplu întreaga acțiune s-a desfășurat într-un timp mult prea scurt.

Volumul a avut de toate — de la scene feroce, la cele în care apuci să fii mai detensionat, bucurându-te de câteva clipe fie de amuzament, fie de liniște pură. Au fost momente în care am vrut atât să îmbrățișez unele personaje, cât să le bat pe altele — sau amândouă lucruri care să se aplice la aceleași —, sau îmi doream să cred că unele scene făceau parte doar dintr-un coșmar, deoarece lucrurile se schimbaseră drastic. M-am reîntâlnit cu vampiri super sau afurisiți, cu un anume vârcolac pe care nu știu dacă să îl înțeleg sau să îi dau o palmă după ceafă, am descoperit unele creaturi reinventate sub o formă ușor diferită, dar am citit și despre oameni simpli, care își aveau rolul mai mult sau mai puțin ales de propria conștiință. Acum nu pot decât să aștept fie să apară volumul doi, fie să fie publicată o altă carte de-a autoarei.

„Protocol 9” (Emma Moss, #1) de Monica Ramirez

DESCRIEREA: Absolut totul poate fi deturnat, chiar și adevărul. Bucățile secționate sunt înfășurate în pungi de plastic și abandonate la marginea drumului. Deocamdată e doar prima victimă. Vor urma și altele…

Un cadavru dezmembrat e descoperit în spatele unui local Burger King și Emma Moss, agent special FBI primește cel mai important caz din cariera sa, confruntându-se cu un ucigaș în serie complet diferit față de tot ce-a văzut până acum. Agresiv. Teritorial. Profund bolnav și extrem de hotărât să-și ducă menirea la bun sfârșit. Un alt cadavru mutilat e descoperit lângă un patinoar. Un al treilea într-un cartier rezidențial.

Cruzimea cu care au fost măcelărite șochează comunitatea rurală din Forest Grove, statul Oregon și zguduie autoritățile locale. Cine ar putea fi în stare de o asemenea brutalitate? Și de ce? Din păcate pentru agentul Moss, nu există multe dovezi fizice cu care să poată lucra și singurii martori nu prezintă prea multă încredere. Cazul pare fără speranță. Dacă nu reușește să-l oprească în timp util, criminalul va ucide din nou și din nou.

Victimele împărtășesc secrete întunecate, indiciile se schimbă de la o zi la alta, timp în care ucigașul urmărește ancheta prin intermediul televizorului și al presei, știind că nu poate fi oprit.

RECENZIA: A trecut destul de mult timp de la ultima carte citită, scrisă de Monica Ramirez, astfel că dorul de a pătrunde din nou în vreo lume creată de către aceasta s-a tot adâncit cu trecerea vremii. Nu am reușit să fiu la zi cu tot ce a scris — mai sunt câteva cărți stand-alone pe care trebuie să le recuperez —, dar toate au fost lăsate în spate în momentul în care am aflat despre noua serie — Emma Moss. Și cu toate că genul abordat de Monica Ramirez nu este unul nou — polițist, thriller —, ceea ce m-a surprins foarte mult la acest volum a fost nivel mai ridicat de brutalitate față de cu ce mă obișnuisem atât în seria Alina Marinescu, cât și în cele două romane stand-alone pe care le-am parcurs. Dar mai pe larg despre acest subiect voi scrie câteva paragrafe mai jos. 

După toată aventura și emoția din cele șase volume ale seriei Alina Marinescu, parcă simțeam nevoia de încă o serie ce să îi aparțină Monicăi, în care personajul central să fie unul feminin, în care acțiunea tuturor volumelor să se concentreze — în mare parte — în jurul aceleia. Iar atunci când am aflat faptul că urma să mai scoată pe piață o astfel de poveste, doar că puțin diferită din punctul de vedere al meseriei și atribuțiilor pe care le avea acel personaj, m-am bucurat foarte mult și am așteptat foarte interesată orice noutate urma să aducă scriitoarea. Și în ciuda entuziasmului meu, m-am apucat destul de târziu de carte — o dețin din Noiembrie, de la Gaudeamus —, faptul că o știam la mine în bibliotecă îmi aducea o mare satisfacție. 

Am început să devin o fană din ce în ce mai înfocată a cărților din genul thriller, mai puțin atunci când intervine și partea polițistă, în care trebuie să dezvălui acel mister prin ochii vreunui anchetator, dar în Protocol 9 nu am avut deloc acest sentiment de neplăcere. Poate fie pentru că îmi place stilul de scriere al Monicăi Ramirez — astfel că îmi este ușor să mă acomodez cu unele aspecte care mă deranjează în mod normal —, fie pentru că am rezonat cu personalitatea Emmei Moss, sau m-a intrigat subiectul pe care l-a abordat scriitoarea pentru acest volum, fie nu am nicio explicație. În orice caz, toată acea parte ce a ținut de partea polițistă nu am resimțit-o mai niciodată în volum drept fiind un inconvenient. Ceea ce mi-a oferit o imensă bucurie, deoarece acesta a fost și motivul pentru care, la început, în ciuda curiozității acumulată, am simțit o ușoară teamă și reticență pentru a începe să citesc cartea. 

Emma Moss este genul acela de personaj pe care am putut foarte ușor să îl identific cu Alina Marinescu, și nu într-un mod negativ — nu încerc să fac vreo comparație între cele două —, ci mai mult m-am dus cu gândul la începuturile Alinei, atunci când se simțea nesigură pe mișcările pe care le făcea și într-un fel având sentimentul că nu avea ce să caute printre toți acei masculi care o dominau cu funcțiile și egocentrismul lor. Și având în vedere că Alina a evoluat foarte mult de la primul și până la ultimul volum, deja sunt foarte curioasă de cum o voi găsi pe Emma Moss în Addenda 12 — dar până acolo mai sunt două volume de citit. Și cum pe Alina am plăcut-o încă de la început — cu tot cu unele lucruri enervante pe care le făcea —, nu pot să fiu mai prejos în privința Emmei, cel puțin nu cu trecutul destul de dureros și traumatizant pe care îl va duce în spate pe tot parcursul seriei. 

Cât despre restul personajelor — urmând apoi să deschid discuția legată de subiectul volumului —, nu pot spune că a fost unul care să se fi remarcat într-un mod mai spectaculos. De fapt a fost cineva — nu îi voi scrie numele deoarece ar fi un spoiler destul de mare, în contextul de față — a cărui loc nu îl găseam absolut deloc în volum. Nu știam ce treabă avea de fapt acolo când implicarea lui în rezolvarea cazului era mai puțin de minimă — sfaturile fiind singurele prezente —, tot prin ce trecea, dacă la început am simțit compasiune, mai târziu deja devenise agasantă treaba respectivă. În privința acelui personaj chiar aveam destule dubii și rezerve din punctul de vedere al competențelor pe care se presupunea că le avea în domeniu, dar și al altor aspecte. Jumătate din volum — dacă nu mai mult, cred — m-am confruntat încontinuu cu această frustrare, ca mai târziu să mi se dezvăluie ceea ce voiam să văd, Monica Ramirez  reușind să transforme compasiunea de la început și enervarea de la mijloc, în aproape lacrimi vărsate la final. Pentru că are un mod de a transforma — sau mai bine spus crea — unele personaje, pe care ajungi atât să îl iubești, cât și să îl urăști de-a dreptul. 

Pe Rainer încă nu știu dacă să îl plac sau nu — aștept să mi se mai dezvăluie atât lucruri despre trecutul lui, cât să văd și cum va acționa în volumul următor —, deoarece am avut sentimente contradictorii pentru el, nefiind aceeași situație cu a personajului mai sus menționat. Aici a fost vorba despre faptul că îi cunoșteam implicația, îl vedeam în acțiune, doar că după ce s-a întâmplat un anume lucru în care acesta a fost implicat, pe de o parte am înțeles punctul lui de vedere, dar nu am putut să nu mă gândesc și cum ar fi arătat dacă cineva l-ar fi dat cu fruntea de vreun perete. Astfel că, oricât de simpatic, amuzant și șarmant a fost în Protocol 9, aștept Modus 7 pentru a-mi definitiva părerea despre el. 

Subiectul abordat în volum — și aici am ajuns și la partea pe care am scris mai la început că o voi detalia —, cu toate că nu este unul nemaiîntâlnit în vreo carte de acest gen, mintea criminalului din Protocol 9, felul cum își alegea drumul pe care să îl parcurgă, motivele invocate pentru a-și duce la îndeplinire planurile și toată încrengătura de gânduri pe care le avea, m-au îngrozit cel mai mult din tot ce am citit vreodată. Poate doar în Grădina cu Fluturi și în În cel mai întunecat colț am mai fost atât de dezgustată și  de îngrozită că există — undeva în lumea asta mare — monștrii cu astfel de gânduri bolnave. Poate că nu au acționat — sau o vor face — la fel, dar în orice caz tiparul, anumite aspecte, sigur sunt și vor fi similare, ceea ce nu poate decât să îmi provoace o spaimă foarte mare. (Credeți-mă, îmi găsesc foarte greu cuvintele să scriu despre acest criminal care s-a întâmplat să fie doar o ficțiune.)

Ceea ce mă împinge spre un îndemn — nu mi s-a întâmplat niciodată să scriu asta despre cărțile Monicăi Ramirez —, dar cred că dacă nu aveți peste șaisprezece ani, sau mai mult, de fapt, nu ar trebui să citiți volumul. Să nu mă înțelegeți greșit, cartea este scrisă foarte bine, felul cum scriitoarea a creat povestea, ițele și deznodământul, totul este așa cum trebuie, doar că anumite descrieri și scene mi se par a fi mult prea brutale pentru o persoană mai tânără de optsprezece ani. Bine, vârsta este relativă, poți să ai douăzeci și ceva de ani și un nivel emoțional mai scăzut față de cineva mai tânăr, dar încerc să fiu în limitele de vârstă impuse în mod normal. Pentru mine, cu toate că a fost destul de greu de imaginat întregile scene, simțeam nevoia de ceva mai hard-core. Și cu toate acestea — așa cum am mai precizat —, a fost o carte foarte interesantă, care m-a ținut prinsă în poveste mai tot timpul, și nu o spun pentru că sunt o foarte mare fană a seriei Alina Marinescu. Nu! Chiar a fost un volum foarte bun — pentru mine, de fapt, a fost cea mai bună carte pe care am citit-o de la Monica Ramirez. Și dacă o continuă în acest fel și cu volumul doi, va ajunge chiar cea mai bună serie citită de la ea. Da, reușind să devanseze Alina Marinescu. 

Dacă mai țin bine minte din ce am citit pe Facebook, volumul doi — Modus 7 — ar urma să apară cât de curând. Iar dacă sunt eronată — în ultima vreme am tot avut obiceiul să încurc lucrurile între ele —, voi fi foarte dezamăgită pe mine, creându-mi speranțe atât de mari. Și ca o concluzie, pe care oricum am tot dat-o indirect de-a lungul recenziei, volumul Protocol a deschis calea unei noi serii pe care nu doar că o voi urmări cu multă atenție și interes, dar voi încerca să o tot menționez ori de câte ori voi avea ocazia. 

„Dincolo de furtună” de Corina Ozon

DESCRIEREA: “O sensibilă selecție de locuri consensuale cu femei și bărbați ne este propusă în acest roman semnat de Corina Ozon, cu o maturitate a scriiturii ce culminează în fiecare frază cu o speranță. Speranța devine un centru de viață secundă, reconstruind existențe frânte succesiv, feminine și masculine, sub forma unor identități private, dezrădăcinate, dar care se exprimă și trăiesc într-o comunitate globalizată de afecte și emoții.” __ Mihaela-Alexandra Tudor, profesor universitar

“«Dincolo de furtună» este prima carte a Corinei Ozon care transcende timpul istoric şi spațiul geografic românesc. Prin talentul ei deja consacrat în cărţile scrise în cinci ani, Corina aduce în prim plan poveștile de dragoste ale unor români din două generații, care au ales calea exilului, respectiv a emigrației; în ultimul caz, povestea urmașilor lor. Cei din prima generație – oameni politici și artiști de mare valoare – fac parte dintre acele personalități care au refuzat să facă compromisuri în fața regimului străin instaurat în 1946 și au ales drumul dureros al exilului. Cei din a doua generație reflectă imigrația de la sfârşitul anilor 1980, începutul anilor 1990. Veți întâlni o lume fascinantă, dureroasă, incitantă, impregnată cu mister, simbolism, referințe către o lume trecută, a căutării și regăsirii originilor; cu o acțiune de tip «roman polițist». Și nu în ultimul rând cu iubiri predestinate. O poveste hollywoodiană! Nu întâmplător mare parte din acțiune se desfășoară în San Francisco. Ca pasionat de istorie și cunoscător relativ a naturii umane, pot spune ca m-a fascinat această carte!” __ Ștefan Străjeri, scriitor

“Iată o carte cu șapte nivele de introspecție! O carte în care regăsesc Canada și care poartă mirosul puternic al vopselelor proaspete pentru pictură. Vopsele cu care Corina Ozon pictează, efectiv, odăile de suflet și culoarele vieților personajelor sale. Iubirile eroilor poveștii sunt transcendente, adesea împlinite și înrămate, imaginar, în stil baroc. Rame pe ale căror passe-partout autoarea se semnează fin, cu penița câtorva generații de trăiri intense. O carte ca o mânușă din dantelă a unei prințese de odinioară.” __ Magdalena Manea, scriitoare

RECENZIA: Faptul că am scris despre Dincolo de furtună pe blog, nu arată — neapărat — că am trecut peste acea perioadă în care mi-am spus că am luat o pauză de la scrisul aici. Încă mă găsesc în acea fază în care blogul și prioritățile pe care le am în momentul acesta nu prea se potrivesc în aceeași ecuație, dar nici nu îmi pot permite să fiu complet absentă în această comunitate. Iar motivul ar fi faptul că, dacă aleg să mă distanțez câteva luni, în momentul în care voi dori să mă întorc cu de-a întregul, îmi va fi mult mai greu să o fac. Astfel că am luat decizia să fac pași mici — dar obligatoriu să existe —, deoarece îmi oferă o oarecare satisfacție când știu că am contribuit cu ceva într-un loc mult prea drag sufletului meu; fie că este vorba despre citit sau scris. Astfel că o să mă citiți și în continuare — fie aici, pe Facebook sau Instagram —, doar că nu atât de des pe blog, precum o făceam înainte. Dar sunt aici.

Atunci când mi-am ales cărțile pe care editura Herg Benet să mi le trimită pentru recenzii, aveam în plan de foarte mult timp să citesc o carte scrisă de Corina Ozon. Și cum seria pe care a scris-o — care a fost și debutul ei la editură — nu se prea potrivea gusturilor mele, am ales să mai aștept un timp în care să fiu atentă la ce mai urma să publice. Inițial voiam să rog editura să îmi trimită Codul lui Zoran, ca apoi să urmăresc un videoclip în care scriitoarea a explicat motivul pentru care și-a dorit să scrie Dincolo de furtună, urmat de citirea unui fragment din carte, astfel că interesul mi s-a mărit pentru această carte. În cazul în care doriți să urmăriți acest videoclip, puteți accesa acest link.

Am fost plăcut surprinsă să descopăr faptul că autoarea are un stil de scriere pe care l-am „îmbrățișat” foarte strâns și bine, deoarece, la început, când doar am frunzărit cartea și am citit pe sărite câteva fragmente, m-am speriat puțin de faptul că am găsit unele paragrafe foarte lungi. Dar firul poveștii curge foarte lin și firesc, iar acele scene nici nu simți când trec pe lângă tine, și cum ajungi să citești cartea foarte repede, ca la final să realizezi cum ai mai trecut peste un capitol. Iar pentru mine această carte — și implicit Corina Ozon — a primit un mare plus. Pe lângă acest aspect, un alt lucru care mi-a atras atenția într-un mod bun a fost felul cum este construită povestea, cu acele flashback-uri ce au conferit o alură aparte cărții, și care au fost, de altfel, și părțile mele preferate din roman. Prezentul l-am apreciat și m-am bucurat de el mai puțin, mereu dorindu-mi ca următorul capitol sau scenă să revină în trecut.

Cel care te va lua de mână pe timp de furtună va rămâne alături de tine

Îmi doresc să detaliez puțin această parte a trecutului — prezentului, din cauza faptului că a fost și motivul principal pentru care am oferit cărții doar trei stele pe Goodreads. Ceea ce m-a deranjat cel mai mult la Dincolo de furtună a fost acel insta-love care s-a format încă de la primele pagini, acele chestii evidente, al căror parcurs a fost evident încă de la început. Ca personaj singular, privit doar prin prisma personalității pe care o avea, al background-ului ei, Iasmina — nu o pot privi drept fiind principala în poveste, ci una dintre cei care sunt importanți — mi s-a părut o tânără foarte interesantă. Doar că din momentul în care în discuție s-a alăturat și acel insta-love, pentru mine ea a dispărut destul de mult. Preferam să nu existe această atracție evidentă, și totuși dacă era prezentă, să fie așezată în plan secundar. Evident că nu am de unde să știu unde a avut scriitoarea intenția să introducă acest aspect, cert este că, privit prin ochii mei, nu mi-a fost pe plac.

Făcând abstracție de aspectul neplăcut, ideea principală a cărții, deznodământul, și ceea ce însemnau de fapt anumite indicii primite pe parcurs — acel ceva, pentru persoanele care au citit Dincolo de furtună —, au crescut farmecul pe care mi l-a oferit cartea. Dacă nu ar fi avut atât de multă legătură cu acel ceva, știu categoric faptul că nu m-ar fi surprins cu nimic și m-ar fi lăsat să uit destul de mult povestea. Dar așa — țin să menționez că scriu recenzia cam la o lună după ce am terminat de citit cartea —, nu mi s-a dat voie să pun între mine și carte un văl de ceață. Iar atunci când o carte ajunge să treacă testul timpului, să îmi rămână în memorie detalii pe care, în mod normal, le-aș fi uitat după o săptămână, m-a făcut să îmi dau seama de faptul că mi-a plăcut mai mult decât m-aș fi așteptat. Nu știu dacă sunteți mulți de acord cu mine în privința acestui lucru — dacă se aplică și la voi acest principiu —, dar asta a însemnat.

Cu toate că nu am oferit cărții o notă foarte mare, nu sunt dezamăgită de scriitoarea Corina Ozon și nici de poveste. Da, poate mi-aș fi dorit să fie construite altfel anumite scene, aș fi vrut mai puțină dragoste — cu toate că îmi plac poveștile romantice —, accentul să fie pus, într-o proporție mai mare, pe istoricul și găsirea acelui ceva, dar per total mi-a plăcut timpul petrecut citind Dincolo de furtună. Plus că am în plan să descopăr și alte creații literare sub semnătura Corinei Ozon. Poate chiar Codul lui Zoran, I don’t know!

„Dincolo de eternitate” de Raluca Alina Iorga

DESCRIEREA: Cândva, cea mai frumoasă dintre zâne cade în cursa întinsă de un muritor, transformându-se astfel într-una dintre ielele care bântuie văzduhurile.

El, prințul fără scrupule și fără suflet, se trezește că devine peste noapte moștenitorul de drept al Regatului. El este tot ceea ce Ea detestă și urmărește să pedepsească. Ea este tot ce El vânează!

Două suflete destinate să se distrugă unul pe altul, dar să și ajungă față în față! Va avea putere Dragostea să rupă blesteme vechi de când lumea și să distrugă bariere ridicate dinadins între cele două lumi?

RECENZIA: Când eram mică, si toată afeasta tehnologie pe care o avem în jurul nostru, nu exista, cand doream sa ascult muzică ma rezumam la un anumit post de la televizor — cred că Atomic se numea —, sau apelam la câteva casete pe care le aveam prin bibliotecă. Ascunsă printre acestea — dacă încercai să cauți cu atenție — se găsea și una mai diferită, pe care, dacă o puneam la casetofon, spunea o poveste. Dacă stau puțin să mă concentrez, parcă și acum aud vocea masculină a celui care nara Prâslea cel Voinic și merele de aur. Povestea asta a deținut un rol foarte important în copilăria mea, și dacă nu ar fi existat — nici nu mai știu cum a ajuns la mine în casă, de la cine am primit-o —, probabil că ar fi fost diferit acum. Iar dintre toate basmele românești, categoric asta a fost și este preferata mea.

Unul dintre motivele pentru care mi-am dorit foarte mult să citesc Dincolo de eternitate, a fost fix pentru ceea ce am menționat mai sus. Pentru Prâslea cel Voinic, deoarece îmi doream să intru din nou în acea atmosferă pe care mi-a oferit-o acel basm, în care binele va învinge de fiecare data, și în care acea doză de clișee nu are importanță. Basmele sunt astfel construite: să aducă cititorul — sau ascultătorul — într-o stare de bine, în care să ajungi să te încarci cu o anumită stare de liniște și fericire. Cel puțin eu așa percep astfel de povești. Iar cel de-al doilea motiv pe care l-am invocat era faptul că îmi doream ceva contemporan, vechi dar totuși nou, și cum aveam în plan să o citesc pe Raluca Alina Iorga, totul s-a potrivit exact așa cum îmi doream.

Am simțit influențe din alte basme — dar nu așa sunt toate? —, pe alocuri chiar aducându-mi aminte și de o scenă dintr-o povestire din folclorul maghiar. Dacă mai cunoașteți acel desen care obișnuia să fie difuzat pe Minimax — superb, de altfel. Dar, așa cum am mai menționat, în acest caz clișeele nu m-au determinat să îi scad din valoare cartii, deoarece basmele permit acest lucru. Plus și faptul că a fost și destul de originală, în care autoarea a venit și cu unele idei pe care nu cred sa le fi descoperit, mai întâi, în alte cărți.

Unul dintre altele aspecte care m-au incantat foarte mult la aceasta carte — și care consider că se îndreaptă mai mult spre autoare, în general —, este stilul de scriere. Poetic, simt cum povestea alunecă, fără să mă poticnesc de anumite piedici. Și consider că acest factor este unul chiar foarte necesar pentru un autor care își pune în plan să scrie un basm. Nu știu dacă și-a schimbat stilul strict pentru Dincolo de eternitate sau așa și l-a construit de la început — nu i-am citit și cealaltă carte pentru a ști cu siguranță —, dar cert este că pe mine, un astfel de mod de a nara, mă va atrage mereu. Astfel că țin să îi urmăresc activitatea literară și în continuare.

Povestea în care acel Ea și El — prefer să urmez tiparul descrierii, fără să le dezvălui numele — ajung să se întâlnească, fiecare ducând în spate câte un trecut nu tocmai sclipitor și îmbucurător, se dezvăluie și dezvoltă destul de interesant pentru gustul meu. În care întâlnirea cu Muma Pădurii, cu Zmeul cel fioros și cu alte ființe pe care le știm din popor mi-au adus atât satisfacție — pentru că mă făceau, instantaneu, să îmi aduc aminte de perioada copilăriei —, cât și poate tristete. Deoarece, pentru mulți dintre noi, acel timp a fost unul dintre cel mai frumos pe care l-am trăit, iar astfel de arătări au contribuit la acea frumusețe. 

M-am simțit de parcă aș fi respirat aerul cu cele două personaje — și cu restul care le-au însoțit pe parcurs —, ridicolul unor situatii, în loc să ajungă a te enerva, că de obicei, îți aduc zâmbete pe chip. Tensiunea, acea picătură de ură, aventuri peste aventuri, acele tocmeli pe care binele trebuie sa le facă în fața răului, dar și alte astfel de momente, au oferit din cartea Dincolo de eternitate prilejul de a te bucura — din nou — de anii minunați din trecut. Și nici nu știu dacă ar trebui să vă recomand aceasta carte — cum aș putea recomanda un basm? Ele trebuie citite și gata!

„S.L.A.D.E” de O.G. Arion

DESCRIEREA: Nu există minciuni, ci doar adevăruri ascunse.

Când eram copii aveam prieteni imaginari în lumea reală. Acum am crescut şi avem prieteni reali într-o lume imaginară.

Suntem conectaţi, dar niciodată nu am fost mai singuri.

Când un pericol mortal ameninţă existența liniştită şi banală a lui Teagan Harper ‒ agorafobă şi dependentă de realitatea virtuală Second Life ‒ va putea aceasta să-l ignore? Deciziile pe care le va lua o vor salva sau o vor face să piardă totul?

O iubire ce pare imposibilă, o călătorie plină de neprevăzut, o serie de crime şi de dispariţii misterioase şi un criminal cu sânge rece, acestea sunt ingredientele ce fac din S.L.A.D.E. acel thriller pe care îl vei citi cu sufletul la gură.

Tu crezi că eşti în siguranţă?

Mai gândeşte-te!

RECENZIA: După seria Nemuritor — abia aștept să citesc acel spin-off în care Ian și Sonja urmează să fie personajele din prim-plan! —, după ce am aflat povestea de supraviețuire a unei apocalipse zombie din romanul Fugi! — în curând și o continuare din același univers, prin Stai! —, Oana Arion mi-a oferit o poveste ce pare mai plauzibilă și mai ușor de întâmplat în lumea noastră. Mi-a fost dor să reintru în atmosfera și emoțiile pe care mi le-a oferit scriitoarea în cărțile mai sus menționate, așa că S.L.A.D.E a reușit să îmi mai potolească din această dorință — nu destul, deoarece am terminat de citit romanul într-un timp foarte scurt. Prea scurt.

Cartea de față are un subiect destul de actual și de esențial în viața noastră — cu o anumită limită, deoarece în povestea Oanei Arion aceasta este dusă la un cu totul alt nivel —, unul de care mă îndoiesc că am putea să ne mai lipsim acum, la final de an 2019. Iar aici mă refer la tehnologie, în general, nu doar la jocurile electronice, care au ajuns — unele dintre ele — să devină o adevărată obsesie pentru mulți oameni. Fiecare persoană are un motiv anume pentru a găsi plăcere în a se refugia în anumite jocuri, în care avatarul pe care și-l construiește acoperă cu totul viața reală a celei din spatele lui. Poți deveni oricine și orice, acest lucru aducându-mi puțin aminte de filmul Ready Player One — cartea, spre marea mea rușine, nu am reușit să o citesc.

Teagan Harper este unul dintre puținele personaje cu care am reușit să mă identific foarte mult, în anumite privințe. Cu cât am avansat mai mult în adâncurile poveștii și am descoperit alte aspecte legate de viața ei și de anumite temeri pe care le avea, am realizat că o înțelegeam din ce în ce mai bine și îi aprobam rezervele și unele obsesii pe care și le-a construit, de-a lungul timpului, pe baza acelor frici. Iar faptul că și-a canalizat cam toată atenția și s-a izolat în ceea ce se numește Second Life, a fost cu totul înțeles de mine — chiar dacă eu am apelat la altceva —, în ciuda și a lucrurilor negative care pot să iasă dintr-un astfel de mediu de viață. Și cu toate că am fost în asentimentul ei, nu pot spune și că i-am acceptat chiar toate deciziile, impulsurile și lucrurile pe care le-a zis, pe parcursul cărții. Au existat câteva neînțelegeri — cu ghilimelele de rigoare — în noi două.

Dacă sunteți pe fază la anumite detalii din carte, o să vă dați seama de faptul că Oana a oferit ceva mai multă atenție la unele lucruri — iar aici nu mă refer la o comparație cu celelalte cărți ale ei. Sunt genul acela de artificii pe care scriitorul le mai introduce în carte, pe lângă aspectele mai ușor de observat. Iar eu mi-am dat seama abia la final de anumite indicii care, cu toate că nu am avut spiritul de observație la început, tot au oferit un plus cărții. Plus faptul că am simțit atât compătimire pentru suferința groaznică a lui Teagan, cât și nervi și ură pentru alte personaje, pe care prefer să nu le mentionez, pentru a nu slăbi din entuziasmul altor viitori cititori.

Unul dintre aspectele care mi-a plăcut cel mai mult la S.L.A.D.E a fost chiar titlul cărții, semnificația pe care o are, faptul că înseamnă ceva la care nu cred că s-au gândit mulți cititori — printre care și eu, astfel că mirarea a venit cu o și mai mare intensitate. Un alt lucru pe care l-am apreciat foarte mult — poate cel mai mult —, a fost faptul că, la finalul cărții, se află un glosar cu termeni utilizați în Second Life, mulți termeni pe care nu i-am mai auzit și citit niciodată. Iar acest lucru m-a ajutat foarte mult în a înțelege anumite conversații din Second Life, fără acest glosar categoric aș fi avut mult locuri în ceață. Sau aș fi fost nevoită la apelez la Google, tot mai des. Plus acea descriere despre Second Life pe care Oana Arion a introdus-o tot la final, astfel că — pe lângă termenii noi —, am mai învățat câte ceva nou despre această lume.

Așa cum ne-a învățat Oana în toate cărțile pe care le-a scris, acțiunea este atât de alertă încât nu apuci să îți dai seama ce te-a lovit, uneori. Nu ai timpul necesar să îți revii din anumite surprize — neplăcute, de cele mai multe ori —, pe care le oferă atât personajului, cât și nouă, că cititori, deoarece primești alte și alte astfel de mici înțepături care, cu timpul, se transformă în adevărate răni. Dacă în celelalte cărți acțiunea alertă nu m-a deranjat deloc, în S.L.A.D.E mi-aș fi dorit să existe mai multe pauze între ele, deoarece au existat scene în care întâmplările nse petreceau mult prea repede. Voiam mai multe clipe de respiro, în care personajele să aibă mai multe conversații pașnice, relaxante.

Deznodământul romanului S.L.A.D.E, construcția poveștii — făcând abstracție de micile aspecte pe care mi le-aș fi dorit într-o proporție mai mare —, violența situației prin care Teagan și alte personaje au fost forțate să treacă, dar și ceea ce ar putea să mai ofere această carte printr-o continuare, toate m-au determinat să ajung la concluzia că a fost pe placul meu. Deoarece, pentru câteva ore, Oana Arion a reușit, din nou, să mă deconecteze de la realitatea din care voiam, cu atâta disperare, să ies. A putut să mă țină ancorată în poveste și să îmi stârnească — din nou și din nou — curiozitatea și entuziasmul pentru ce ar mai fi putut să se întâmple. Iar pentru mine acest aspect este unul dintre cele mai importante, într-o carte.

„ЯEvoluții” (Ultimul avanpost, #4) de Lavinia Călina

DESCRIEREA: Lupta dintre noii conducători ai Regatului României și rebelii credincioși vechii cauze a libertății devine aprigă, forțând-o pe Diane să ia partea unui aliat față de care jurase să se răzbune: Alex, fostul ei soț, care încă mai are un cuvânt greu de spus, armate loiale și… secrete nedezvăluite, desigur. Încercând să îi protejeze pe cei dragi, Diane află că jocurile pentru putere nu au limite, iar ea pare să fie doar un pion într-un angrenaj urnit cu mult timp înainte. Va avea oare forța să reziste trădărilor, conflictelor din rândurile rebelilor, dar și ei însăși?

Finalul seriei Ultimul avanpost este tot ceea ce ai așteptat și cu mult mai mult! 

RECENZIA: După cinci ani de la lansarea primului volum al seriei cu același nume, Ultimul avanpost, Lavinia Călina ne arată și finalul acestei distopii în totalitate românească, prin volumul intitulat ЯEvoluții. În toate aceste patru cărți ale seriei s-au întâmplat foarte multe lucruri, care au făcut fiecare volum diferit de celelalte trei, având elemente distinctive, astfel că mi-a fost destul de ușor – acum, după ce am lecturat și ЯEvoluții – să mă gândesc ce a avut special fiecare în parte. Și dacă ar fi să aleg un volum preferat, mi-ar fi aproape imposibil să fac acest lucru. Deoarece fiecare a avut plusurile și minusurile lui, în toate au fost părți care să mă fi impresionat mai mult sau mai puțin, în care personajele să fi luat deciziii pe placul sau nu al meu. În schimb, pot spune faptul că, având în vedere că Ultimul avanpost a fost volumul de debut al Laviniei Călina, evoluția acesteia – făcând o comparație între prima și ultima carte din serie – este una foarte vizibilă. Descrierile sunt mult mai detaliate, unele aspecte au un grad de complexitate mai mare, iar dialogurile personajelor par a fi și mai credibile decât înainte.

Sunt la a doua citire a acestui volum, prima dată a fost când am primit ЯEvoluții cadou de ziua mea, și cum eram atât de entuziasmată să aflu cum avea să se termine, m-am apucat să îl citesc imediat. Problema a fost faptul că mă aflam într-o perioadă încărcată, așa că am tot amânat scrierea recenziei până în clipa în care mi-am dat seama că uitasem din detalii atât de mult, încât nu aveam ce să scriu în acea recenzie. Astfel că am mai lăsat să treacă o altă perioadă, ca zilele trecute să mă apuc să îl recitesc. Diferența dintre prima și a doua oară a fost faptul că mi-am dat seama că am înțeles mai bine volumul, că am putut să mă conectez cu situația personajelor la un nivel mai înalt, dar am și eliminat anumite neplăceri pe care le-am observat întâia oară. Astfel că mi-am dat seama – din nou – de faptul că mi-a plăcut mult mai mult ЯEvoluții la a doua citire.

„(…) Poate că din când în când e bine să ne mai uităm și spre trecut dacă vrem să vedem cât am evoluat, câte am învățat și cum ne-am modelat pentru persoanele pe care le iubim.”

Recenzia volumului cu numărul trei – Renașterea – am scris-o acum aproape doi ani, concluzia fiind că nu mai am în minte foarte multe detalii din acea carte, dar ceea ce știu cu exactitate este finalul pe care l-a avut aceasta. S-a terminat într-un moment critic, cu personaje aliate care, în mod normal, ar fi fost la capete diferite ale situației, într-o scenă în care totul s-ar fi putut încheia oricum și oricând. Acesta a fost și motivul pentru care m-am apucat, și am vrut atât de mult, să citesc, prima dată, ЯEvoluții, cu toate că știam în ce perioadă încărcată mă aflam: aveam emoții mari pentru unele personaje și voiam foarte mult să le aflu soarta. Pentru cei care ați citit al treilea volum și încă nu ați apucat să îl parcurgeți și pe acesta, să știți că vă așteaptă un început încărcat cu trăiri.

Mi-am promis că nu voi face o comparație între ЯEvoluții și celelalte trei volume – deoarece nu îmi aduc aminte destule detalii, dar și pentru că mi se pare puțin aiurea –, dar ce pot spune este că mi s-a părut un volum mai static față de restul din serie. Și nu îl pot considera, neapărat, ca fiind un minus, datorită faptului că s-au desfășurat anumite evenimente destul de importante pentru deznodământul întregii povești. Poate că mi-aș fi dorit mai multă acțiune în unele cazuri – setea aceasta fiind cauzată de faptul că Lavinia Călina ne-a obișnuit, mai tot timpul, cu o acțiune explozibilă și imprevizibilă –, dar, așa cum am precizat, a compensat cu anumite informații pe care le-am aflat în tot acel timp mai liniștit al volumului.

Și da, poate că unele dezvăluiri și întâmplări mi s-au părut destul de previzibile și puțin forțate în unele cazuri, poate că mi-aș fi dorit ca drumul anumitor întâmplări să fi avut un alt curs și să mă surprindă mai mult. Dar modul cum scriitoarea a reușit să vrăjească cititorul, în așa fel încât să conteze mai puțin aceste aspecte, să poți trece peste ele cu mai multă ușurință, nu a lipsit nici din acest volum. Lavinia Călina are un talent atât de a nara, cât și de a ține cititorul mai mereu în priză, cum destul de puțini scriitori români – contemporani – au reușit și pot să o facă și acum. Reușește să se plieze atât pe limbajul cititorului tânăr, cât și pe ceea ce îl atrage pe acesta cel mai mult, astfel că a făcut parcurgerea întregii cărți într-un mod foarte alert.

„(…) Cel mai groaznic lucru e că în lumea în care trăim noi să ții la unele persoane, să le iubești reprezenta un avantaj pentru adversar. Se puteau folosi oricând de asta ca să te îngenuncheze. (…)”

Pe Diane știu că am plăcut-o destul de mult în primele două volume, mă aflam mereu de partea ei, cât și al felului cum acționa și cum se ținea pe poziții, dar țin minte că de la al treilea volum a început să îmi devină destul de antipatică, ca în ЯEvoluții să ajung, încetul cu încetul, să nu o mai suport deloc. Pentru faptul că devenea tot mai enervantă, mai certăreață și mai arogantă cu mulți din jurul ei – și, în mod special, cu un anume personaj, un comportament pe care nu prea l-am găsit justificat –, dar și pentru faptul că am simțit-o egoistă. Cu toate că voia să arate – și credea că este așa – cum că făcea totul pentru persoanele dragi, impresia pe care mi-a lăsat-o a fost de binele propriei persoane. Poate Lavinia Călina nu a construit-o astfel în acest volum, poate acțiunile ei din ЯEvoluții mi-au lăsat doar mie această părere, dar cert este că, din toate cărțile seriei Ultimul avanpost, în aceasta am plăcut-o cel mai puțin.

Pe de cealaltă parte – referindu-mă tot la Diane –, ce mi-a plăcut foarte mult a fost faptul că autoarea nu s-a mai concentrat atât de mult pe persoana Diane. Într-adevăr, a avut misiuni importante în acest volum, tot ceea ce făcea însemna ceva semnificativ, dar nu am mai privit-o ca fiind personajul principal. Spre deosebire de celelalte volume, în acesta am simțit-o mai mult în umbră, lăsând în centrul atenției alte personaje să își facă jocul. Și dacă, până acum, nu m-a deranjat deloc faptul că cele trei volume au fost povestite din perspectiva acesteia, în ЯEvoluții am simțit cel mai mult lipsa scrierii la persoana a treia; pe care o și prefer, de fapt. De ce? Pentru că, având în vedere că, așa cum am precizat, nu am mai găsit-o pe Diane în rolul principal, voiam să aflu mai multe despre gândurile celorlalte personaje. Dar sunt conștientă că ar fi fost foarte ciudat și aiurea ca acest volum să fi fost scris la persoana a treia, când celelalte sunt la prima persoană. Așa că am încercat să îmi imaginez cam ce gânduri ar fi avut personajele respective, în momentele în care mi-aș fi dorit persoana a treia, din experiențele trecute cu acestea, și din ce personalitate le-a creat Lavinia Călina.

„Știu că unii consideră că moartea e cea mai mare pedeapsă pentru un personaj negativ dintr-o poveste, dar nu e așa. Nu! Adevărata lor pedeapsă e când lumea lor se schimbă, când își pierd puterea, când se uită în oglindă și nu se mai recunosc, când ajung în locul celor pe care au vrut la un moment dat să-l distrugă.

În privința celorlalte personaje, Alex este și va rămâne favoritul meu all-the-time, deoarece mi s-a părut a fi cel mai interesant dintre toate celelalte, care mi-a stârnit cel mai des curiozitatea și care a reușit să și-o mențină până la final. Despre evoluția lui în ЯEvoluții – am avut o formulare cam ciudată, dar asta este – prefer să nu discut, pentru a nu dezvăluii foarte multe, dar cert este că nu a rămas un personaj static. Dacă în toată experiența pe care am avut-o cu seria Ultimul avanpost am tot căutat să îl asemăn cu un actor, abia în ЯEvoluții am putut să îmi dau seama cine s-ar potrivi cu el – atât la comportament, cât și la trăsăturile fizice –, iar acesta ar fi Chris Wood. Nu acel Chris Wood din Supergirl sau Containment, ci versiunea lui din The Vampire Diaries, când îl interpreta pe Kai Parker. Personalitatea lui de atunci – foarte arogant și plin de acea siguranță ușor bolnavă – consider că s-ar potrivi perfect cu Alex. Doar personalitatea de atunci și Chris Wood de acum. Cât despre restul personajelor pentru care să fi simțit ceva pozitiv, ar fi Teodora, Otescu și Patrik.

nhbghgyhtg.PNG

ЯEvoluții a fost cartea care nu mi-aș fi dorit să existe – nu din cauza felului cum s-a terminat –, deoarece, odată cu aceasta, a venit și finalul seriei. A fost un volum în care, așa cum am mai menționat în recenzie, acțiunea a fost plasată mai mult pe al doilea loc, dar care a fost încărcat de răsturnări de situație, de trădări de la persoane de la care nu te-ai fi așteptat, de evenimente memorabile și în care tensiunea a plutit deasupra fiecărei pagini. Per total – pentru că s-a ajuns la final și cu această serie și parcă nu îmi vine să cred că nu va mai trebui să mai aștept și alte volume – a fost o aventură și o excursie foarte plăcută și care a meritat din plin așteptarea din fiecare an.

Chiar sper ca Lavinia Călina să se gândească să facă o altă serie în acest univers, i-au mai rămas resurse destule, după părerea mea, deoarece cred că mai are de ce să se lege și mai are câteva lucruri de spus. Au rămas niște aspecte care ar putea să formeze, frumos, o altă poveste foarte interesantă și pe care aș citi-o cu multă plăcere. Având în vedere contextul în care s-a încheiat ЯEvoluții. Ultimul avanpost este, în continuare, seria preferată de la Lavinia Călina, seria prin care am descoperit-o în literatura din România, dar și care m-a făcut să mă gândesc la faptul că o să fie o autoare cu un parcurs frumos în lumea literară.

„Păcatele fiului” (Păcatele fiului, #2) de Theo Anghel

DESCRIEREA: Legăturile dintre Lia și Luca sunt profunde. Cei doi au trăit în alte timpuri, la începuturile omenirii, ca Lheya și Beleth, într-un oraș numit Elazard, însa povestea lor nu a ajuns la final nici în zilele noastre. Abia acum s-au regăsit cu adevarat, iar amintirile altei vieți vin peste ei ca un tăvălug și îi forțează să se privească adânc în suflet. Sentimentele de atunci revin, năucindu-i cu forța și vigoarea cu care își cer dreptul la viață.

Însă, la fel cum lucrurile nu au fost ușoare atunci, nu vor fi nici acum. Obstacole terifiante le vor fi puse în cale de cei ce vor să împiedice ca o profeție din zorii veacurilor să se împlinească. Ei doi sunt cheia și, de aceea, toate forțele răului își vor da mâna pentru a le încurca planul de a fi împreună. 

Dar ce s-a întâmplat atunci în Elazard? 

RECENZIA: După ce am terminat de citit primul volum, am rămas cu un număr de întrebări ale căror răspunsuri le-am aflat în cartea de față; mai mult sau mai puțin, deoarece în privința unor aspecte am fost lămurită, în timp ce în privința altora încă aștept ca misterele să fie elucidate. Și având în vedere că, spre deosebire de primul volum, în acesta acțiunea s-a petrecut în perioada Lheyei și a lui Beleth, având parte de o schimbare de atmosferă total diferită față de prezentul lui Luca și al Liei, niște teritorii care mi-au adus aminte, destul de bine, de cealaltă serie a autoarei, Am murit, din fericire, de acea teroare, deznădejde și de acele locuri care mă făceau să mă gândesc încontinuu la un deșert întunecat, plin de monștri, în care soarele nu are curajul să mai răsară, știind că, dacă și-ar arunca razele peste acel întuneric, ar scoate la iveală și mai multă nenorocire și moarte.  

Deja obișnuită cu stilul mai diferit al autoarei, cu replicile și cu un fel de a descrie tot ceea ce își imaginează, pe care l-ai putea recunoaște de la prima propoziție citită, reușește să aducă acel amuzament care, în mod normal, în situația în care se aflau personajele de cele mai multe ori, ar fi cam greu să o facă altcineva. Felul cum își construiește personajele l-am considerat mereu ca fiind mai atipic, fiecare caracter adăpostind câte o fărâmă dintr-un zâmbet malefic, replici cu un stil de vorbire mai popular. Ceea ce am vrut să transmit de fapt – dacă nu ați înțeles ce am scris mai sus – este faptul că povestește într-o manieră pe care nu am mai întâlnit-o la un autor, iar acest aspect consider că este de apreciat.  Poate că, în mod normal, nu mi-ar fi plăcut anumite personaje, iar aici o să o dau drept exemplu pe Faha, dar modul cum conversa cu alții, postura pe care o avea în fața anumitor personaje, ușoara aroganță și dezinvoltură – pe care consider că și-o masca în anumite condiții, când de fapt, dacă ar fi putut, ar fi luat pe toată lumea la băiate, rege sau simplu om –, a făcut-o un personaj plăcut. Și ar mai fi și alte câteva personaje, dar prefer să las să le descoperiți singuri. Plus că au fost anumite caractere cu povești de viață destul de interesante.   

Ce mi s-a părut a fi cel mai fascinant în volumul doi din Păcatele fiului a fost povestea celor șapte orașe, istoria lor, motivul pentru care au fost construite și ce au ajuns să însemne pentru mai marii acelei lumi, cât de importante erau, și cel mai semnificativ – cred – fiind lupta aceea crâncenă de a le avea pe toate la picioarele tale. Le-am privit, ca să folosesc doar un singur cuvânt, drept omenire. Ceva din trecut, care s-a reflectat foarte bine în prezentul pe care îl trăim, cu tot ceea ce înseamnă omenirea în momentul de față. Și legat de aceste șapte orașe, mi-aș fi dorit să fi aflat mai multe aspecte despre ele, ca acțiunea din acest volum să se concentreze mai mult pe povestea lui. Dar sper ca în cealaltă carte să aflu și mai multe despre ele, nu ca un tot, ci individuale, deoarece presupun că fiecare are povestea ei proprie. 

Ni s-a tot spus în primul volum cum că ceea ce s-a întâmplat între Beleth și Lheya a fost mai mult de o simplă atracție fizică, totul având o poveste mai încâlcită. Iar printre întrebările despre care am menționat mai la început, s-a regăsit și aceasta: ce a fost, de fapt, între Beleth și Lheya? O anumită cantitate de informație am primit-o în al doilea volum, dar sunt convinsă că există mai multe straturi ascunse din această poveste interzisă, dar care a luptat cu toate puterile ei pentru a fi atât posibilă, cât și nevătămată. Sunt posibile în felul cum și-a imaginat autoarea întreaga poveste, anumite aspecte pe care nu ni le-ar scos la lumină. Iar atracția dintre ei, dacă în Păcatele fiului I s-a simțit o ușoară scânteie, ce răsărea dintr-o sursă mai diferită – nu doar un simplu foc –, în acest volum s-a văzut cât de intensă era, dar și cât de periculoasă putea să ajungă în anumite momente. Erau precum doi magneți – și da, sună clișeic, dar exact așa păreau a fi – care nu puteau să stea la distanță unul de celălalt. Și cu toate acestea, au existat câteva scene în carte în care Beleth și Lheya nu prea au fost credibili, mi se păreau a fi destul de forțați. Și oricât de mult am pus totul pe seama dependenței față de celălalt, nu am putut să accept cu totul anumite aspecte. 

Nu voi scrie despre personaje – cel puțin nu să spun câte ceva despre fiecare în parte –, dar în privința unuia nu am cum să rămân mută. A fost un personaj pe care am încercat, pe cât de mult am putut, să nu îl urăsc, să nu simt pentru el repulsie, dezgust pentru tot ceea ce făcea, dar și maniera în care aborda cam toate lucrurile, deoarece aveam o ușoară impresie că se ascundea ceva mult mai important în interiorul lui – și poate bun, omenesc –, ceva care avea să îmi mai îmblânzească din acea pornire din a-l vedea mort cât mai repede, și poate într-un fel nu tocmai blând. Zău că am încercat pe cât de mult am putut, dar până la final mi-am dat seama că de fapt ajunsesem să-l urăsc de mult timp, doar că am refuzat să accept asta? Și totuși, de ce să nu accept ceva ce deja era clar încă de la primele pagini? Pentru că, de multe ori mi s-a întâmplat să privesc acel personaj negativ pe care autorul ne-a spus clar și răspicat – prin acțiunile pe care le desfășura – că este negativ și trebuie să-l urâm, să-l iau ca atare, în loc să îmi fac o părere despre el, pe parcurs.

Iar de multe ori, când am fost de acord cu autorul, să ajung să îmi placă, de fapt, de acel personaj, găsind anumite bucățele în carte care să mă determine să îmi spun în gând: Bietul de el! Nu este chiar așa, este mai mult de un personaj pe care ar trebui să-l disprețuiesc, este doar neînțeles. Și în cartea de față am făcut la fel, am refuzat să cred autorul că va fi un personaj groaznic, ajungând să fiu atât de încăpățânată, când nu ar fi trebuit să ajung așa. Pe Gaar l-am urât atât de mult! Hidos, grotesc, având o personalitate oribilă, un personaj pe care nu ai cum să-l simpatizezi. 

După felul cum s-a încheiat volumul, am o presimțire în privința anumitor lucruri care se vor întâmpla în cartea cu numărul trei. Unele poate că o să îmi placă, altele mai puțin, dacă ajung să fie înfăptuite, iar autoarea nu va avea alte idei total diferite față de ale mele. Un volum cu acțiune – pe care, în anumite părți mi-aș fi dorit-o mult mai accentuată –, cu momente pe care cititorii ce îi iubesc pe Lheya și Beleth vor ajunge să le aprecieze, cu personaje pe care nu știu dacă le vom reîntâlni pe mai departe în poveste – cel puțin anumite dintre ele –, cu mistere, trădări, secrete și o lume diabolică, plină de moarte și teroare. Cu teamă, deznădejde și o dorință acută de supremație bolnavă. Iar dacă ceea ce își doresc anumite personaje va ajunge să se întâmple, atunci Lheya/Lia și Beleth/Luca vor avea de înfruntat o bătălie din care cu greu vor putea să iasă învingători.  

„Rogue” (Gemini, #2) de Monica Ramirez

DESCRIEREA: O scurgere de informații în mediul cibernetic avertizează Casa Albă în legătură cu un plan devastator aflat pe agenda expansionistă a Kremlinului. Președintele american pune în scenă o operațiune ultra secretă de anihilare a agresiunii rusești. Un operator NOC e trimis la Moscova cu o misiune imposibilă. Un agent SVR lucrează contra cronometru în Seattle pentru a îndeplini ordinele Kremlinului. O actriță celebră e implicată în planurile a două puteri mondiale, riscând să fie strivită între doi coloși angajați într-o cursă nebună al cărui rezultat final nu poate fi decât o iminentă coliziune. Orbiți de răzbunare, adversarii caută paritatea, astfel încât escaladarea situației devine inevitabilă chiar și cu riscul anihilării reciproce. Doi spioni rivali sub acoperire își unesc forțele pentru a preveni o catastrofă mondială cu repercursiuni inimaginabile, în timp ce încearcă să jongleze cu o iubire extrem de riscantă.

O incursiune șocantă în culisele diplomatice ale politicii internaționale, dincolo de operațiunile militare convenționale, în epicentrul afacerilor clandestine unde politicienii, spionii și mercenarii se ciocnesc în războaie secrete ce nu intră niciodată sub incidența reflectoarelor presei internaționale. Nu privi peste umăr. Nu ești niciodată singur. Moscova joacă după regulile ei.

RECENZIA: Nu știu dacă am mai scris în recenziile anterioare ale cărților Monicăi Ramirez – și cum nu-mi mai aduc aminte, voi spune acum –, dar de fiecare dată când mă apuc să citesc fie vreun roman stand-alone, fie vreun început sau o continuare a vreunei serii, am o ușoară teamă și reticență în a pătrunde în lumea creată de aceasta. Pentru cei care sunteți la curent cu subiectele pe care le abordează, de cele mai multe ori scriitoarea – sau aflați abia acum –, cunoașteți faptul că nu este tocmai ușor să vă acomodați cu acțiunea cărților. Și nu pentru că ar avea vreun stil de a scrie dificil, cu detalii care să vă îngreuneze înțelegerea sau cu termeni din cei mai ciudați – fără a lua în calcul denumirile armelor care, oricum, nu consider că trebuie să știi decât că este o armă mortală –, ci pentru că subiectul în sine aduce cu el o greutate care îți apasă pieptul.

Meseriile pe care le au marea majoritate a personajelor nu sunt tocmai dintre cele mai sigure, în care să îți permiți să îți faci planuri personale pe un termen îndelungat și în care să fii ferm convins că vei mai vedea ziua următoare. Iar pentru mine acesta este un factor destul de greu de suportat, deoarece îmi permit să mă atașez foarte mult de vreun anume personaj secundar, din cauza faptului că există posibilitatea să ajung să sufăr după un anumit timp. Am ținut foarte mult să fac această introducere – scriind la modul general, nu raportându-mă strict la volumul Rogue –, deoarece vreau să continui prin a spune următoarele: indiferent de câtă tristețe îmi va aduce vreo carte scrisă de Monica Ramirez – și chiar am suferit de pe urma morții anumitor personaje! –, când mă gândesc la emoțiile de natură mult mai plăcută pe care le simt atunci când citesc ceva scris de aceasta, compensează cu mult tot răul. 

Fiind obișnuită cu seria Alina Marinescu, în care fiecare volum se continua de la finalul anteriorului, având cam aceleași personaje – cu cele câteva noi prezente în fiecare carte –, așa mă așteptam să se întâmple și în seria de față. Dar nu, deoarece am rămas surprinsă să constat că Owen și Jadyn au fost inexistenți în Rogue, locurile lor – ca personaje principale – fiind ocupate, de această dată, de Vaughn și de o anumită domnișoară; dacă îi menționez numele, sunt sigură că voi da un spoiler enorm, așa că nu. Veți descoperi singuri despre cine este vorba și ce legătură există în aceasta și cel menționat mai devreme. Și că tot l-am adus în discuție pe Vaughn – personaj care a apărut și în Gemini, împreună cu alte câteva –, am fost chiar foarte fericită când am descoperit că Rogue îl avea ca pion principal pe acesta, deoarece țin minte că mi-a plăcut de el foarte mult în volumul anterior. Chiar foarte mult! Și cum în Gemini nu a fost un personaj care să fi apărut chiar de fiecare dată când mi-aș fi dorit, în Rogue am avut parte de prezența lui din plin.

Nu mai știu exact toate motivele pentru care l-am admirat atât de mult în volumul anterior, dar sunt convinsă că au fost cam aceleași din acesta, în cartea de față adăugându-se și unele aspecte pe care nu am avut cum să le observ, despre el, în Gemini. Și ca să mă fac mai bine înțeleasă, este un personaj enigmatic, foarte cameleonic și cu o minte ascuțită, care refuză să piardă chiar și cea mai mică greșeală vizibilă unui ochi experimentat și antrenat. Pentru că – ținând cont de ce s-a întâmplat cu el într-un loc anume, atât de brusc și de încețoșat –, pentru un personaj cu o inimă mai moale, cu un simț de observație nu atât de fin și cu o încredere în ceilalți atât de mare și de oarbă, tot prin ce a trecut Vaughn ar fi fost foarte greu de privit dintr-un alt unghi; unul mai puțin prietenos și mai frumos feeric.  

Contrar aparențelor, relația dintre Konstantin și Lana a fost una care pe mine oarecum m-a atins destul de mult. Nu a fost una dintre cele mai pasionale, mai vizibile și mai fericite, dar atât cât s-a arătat la suprafață, a fost de ajuns ca, pentru mine, să însemne ceva și să mă atingă acolo, în locul acela special din inimă. Iar faptul că au fost nevoiți să treacă prin atât de multe, fiecare cu un trecut atât de dificil și de tulburător – cel mai mult mi-a plăcut modul cum Monica Ramirez a construit lumea din spatele vieții Lanei –, au oferit o și mai mare savoare volumului. Și cu toate acestea, mi-a fost destul de greu să ajung să plac și personaj, în același timp în care îmi venea să îl strâng de gât de furie. Pentru că Lana, în afară de toată acea compasiune, apreciere și laudă pe care i-am adus-o pe parcursul lecturării, mi-a oferit și o sumedenie de sentimente, dintre cele mai urâte.

Când am ajuns într-un anumit punct cu volumul, îmi venea să o strâng atât de mult de gât, să îi dau un șut zdravăn în fund sau să o păruiesc puțin, încât stăteam să mă gândesc dacă tot ceea ce am spus despre ea, de bine, mai are vreo relevanță în fața tuturor sentimentelor de ură. Și cu toate că știu finalul lui Rogue, nu pot să îmi scot din suflet și acea dezamăgire pe care am simțit-o pentru ea; chiar și ajungând să cunosc toate motivele din spatele acțiunilor ei mai puțin pe placul meu.

Și cum tot am scris titlul volumului, am fost foarte surprinsă că constat semnificația acestui cuvânt – rogue. Deoarece mă așteptam să însemne cu totul altceva – și știu că pare ca nuca în perete, dar zău de nu m-am gândit de cel puțin zece ori la Rogue din X-Men atunci când se pronunța acest cuvânt în carte, ha-ha! –, îmi apăreau prin față tot felul de idei și de chestii care să mă ducă la acest rogue, când colo el referindu-se la cu totul și cu totul altceva. Și nu pot spune că am fost dezamăgită, deoarece chiar nu am fost. Pentru că a fost atât de scurt și la obiect, de atât de evident și totuși atât de ascuns, încât m-a bufnit puțin râsul atunci când am descoperit semnificația lui. Clar o să fiți surprinși atunci când o să ajungeți să citiți acest volum și veți afla la ce m-am referit! Încă un punct alb pentru acest volum, încă un motiv pentru care îmi place mult să descopăr cărțile Monicăi Ramirez

Cât despre stilul autoarei, pot spune că am scris de atâtea ori despre el, încât m-aș repeta de prea multe ori dacă l-aș aduce din nou în discuție. În schimb voi scrie despre faptul că Rogue mi-a plăcut mult mai mult față de Gemini. Poate pentru că m-am conectat mult mai bine cu personajele principale și cu toate cauzele lor, poate pentru că relația dintre Vaughn și acea anume domnișoară mi s-a părut a fi mult mai naturală și deloc forțată față de cea dintre Owen și Jadyn, dar și pentru că subiectul în jurul căruia s-a petrecut volumul m-a ținut mult mai în priză. Când vine vorba despre Rusia, despre senzațiile acelea pe care le simt pe șira spinării atunci când mă gândesc la conducătorii acestei țări – sau la țară în sine –, sunt mult mai atentă și mai prinsă în tot ce se întâmplă. Iar Rodin, ei bine, cred că acest personaj – pe care l-am considerat negativ și nu prea – a fost unul dintre cele mai fascinante și mai interesante pe care le-am descoperit în cărțile autoarei.

Plus că, toate acele conversații pe care le începea cu diferite morale despre anumite lucruri pe care le făceau animalele de pradă – crocodili, vulturi, șerpi, ș.a.m.d. –, mi s-au părut dintre cele mai sadice și mai inteligente. Deoarece felul cum reușea să strecoare frică și teroare în oamenii care se înfățișau în biroul lui, pe de o parte mi-a provocat și mie aceleași trăiri de îmi făceau inima să bată mai tare – plus că mi-l imaginam exact în fața mea –, pe de cealaltă parte am simțit o admirație și un interes foarte mare pentru parcursul acestui personaj în volum. Și chiar nu am putut să nu mă gândesc la Putin în unele momente când se afla Rodin în scenă! A fost ceva pe atât de groaznic, pe cât de savurat. 

Rogue a fost un volum enigmatic, misterios, cu atât de multe secrete și cu o sumedenie de conspirații. L-am privit ca fiind un volum cameleonic, chiar dacă mai puțin violent față de Gemini – în privința sângelui și a tuturor acelor scene de teroare adusă odată cu moartea –, dar categoric mult mai inteligent. Pentru că au fost unele acțiuni făcute de anumite personaje, pe care le-am privit foarte apreciativ, și nu de puține ori mi-am spus: „eh, asta chiar a fost inteligent pusă în aplicare!” De la cea am spus despre felul de a aborda personajele a lui Rodin, până la unele mult mai sângeroase – poate – și care îți ofereau o paletă mult mai restrânsă de acțiune. Pentru că totul a părut atât de evident și de clar, încât cu greu – dacă nu cunoșteai detaliile în profunzime – puteai să nu te lași prins în capcană și să nu ajungi la concluziile pe care și le-au format unele personaje. Așa că, da, categoric pentru mine a fost un volum mult mai inteligent și pe care l-am citit cu și o mai mare plăcere.

Iar deznodământul tuturor situațiilor limită în care au fost prinși Vaughn și celelalte personaje a fost exact așa cum ar trebui să existe într-o carte de genul – surprinzător de neașteptat, altfel față de ce mi-am format din ideile pe care le-am cules de pe parcursul volumului, dar și foarte logic. Așa că, după lecturarea primelor două volume ale trilogiei – ca de obicei –, sunt foarte curioasă și nerăbdătoare să mă „scufund” și în cel de-al treilea: Ops Files: Intelligenex. Dar și să descopăr semnificația pe care o are titlul. Până când voi ajunge să îl citesc – pentru că dețin și volumul final –, mă voi holba la el, ca de fiecare dată când mă uit în biblioteca personală, atunci când trec pe lângă ea. Pentru că – de ce nu? – ne place să ne facem rău holbându-ne cu jind la cărțile pe care încă nu am apucat să le citim.

„Gemini” (Gemini, #1) de Monica Ramirez

DESCRIEREA: Un atac terorist la ambasada Statelor Unite ale Americii din Beirut. O răpire cu ecouri tradiționale. Seal Team 3 e implicată în operațiunea de salvare a ostaticilor. Un fost informator CIA dispare fără urmă, declanșând operațiunea Gemini. CIA și Mossad se aliază într-o cursă contra cronometru pe viață și pe moarte. Din Beirut și până la Damasc, cu trecere fulgerătoare printr-o serie decimată de război pentru a se finaliza într-un Irak asediat de Califatul islamic. Totul pe fundalul unei iubiri compromițătoare și extrem de periculoase. Nimeni nu scapă nevătămat, toți cei implicați fiind testați în moduri pe care nu și le-ar i putut imagina vreodată. Viața lor nu va mai fi niciodată la fel.

Legături riscante, operațiuni clandestine, jocuri duble, secrete întunecate, erotism condimentat cu adrenalină în amalgamul amețitor al unui război din umbră ce se poate finaliza într-un conflict global cu urmări devastatoare. 

RECENZIA: Mi-a fost dor să reintru în lumea din seria Alina Marinescu, doar că nu având aceleași personaje; țin să menționez că, în ciuda faptului că avem parte, în seria Gemini, de aceeași atmosferă tensionată, periculoasă, cu un final fericit niciodată sigur, precum cea din povestea mai sus menționată, nu m-am reîntâlnit cu personajul Alina Marinescu. Mi-ar fi plăcut – orice cititor care a devorat cele șase volume, sunt sigură că și-ar fi dorit același lucru – să mai citesc câte ceva și despre ea și ceilalți, dar sunt conștientă că acea poveste s-a încheiat cu adevărat. Dar trecând peste acest subiect, dacă ați lecturat măcar primul volum al seriei Alina Marinescu, veți ști imediat ce complicații majore vor intervenii pe parcursul celor trei volume din Gemini – din câte am înțeles, va fi o trilogie –, dar și cât vă va stoarce emoțional autoarea cu anumite scene din volum.

Și că tot am deschis subiectul cu seria Alina Marinescu – am uitat că mai un aspect de precizat, referitor la această serie, cu legătură în Gemini –, poate că trilogia vi se va părea o poveste asemănătoare; și poate că, într-adevăr se aseamănă destul de mult cu prima. Dar ca orice poveste scrisă bine, cu elemente care se văd de la depărtare, ce arată experiența autorului în acest gen de literatură, este și destul de diferită, cu personaje mai mult sau mai puțin întâlnite înainte, ce mustește de o adrenalină ce va ajuta cititorul să se integreze imediat cu acțiunea alertă și cu răsturnările de situație sângeroase. 

Dar ca să o iau cu începutul – deoarece simt că am dat startul acestei recenzii cu un potop de aspecte pe care ar fi trebuit să le menționez într-o anumită ordine –, aș vrea să discut despre un anume personaj feminin de care nu prea am reușit să mă atașez pe parcursul volumului. Jadyn a fost un caracter destul de important în Gemini, un personaj în jurul căruia s-au petrecut mai cam toate întâmplările. Și când spun că nu prea am reușit să mă atașez de aceasta, mă refer la acele momente în care se tot preciza în carte cum că ar fi un personaj foarte puternic, o femeie frumoasă, care rezistă foarte bine la situațiile nu tocmai fericite, cu o tărie de caracter cum nu s-ar fi așteptat nimeni de la ea. De frumoasă, nu am cum să spun că nu ar fi fost, doar că la partea cu femeia puternică, letală, nu prea am fost convinsă. Oricât de mult m-am străduit, de-a lungul volumului, să văd acea parte în ea, nu prea am reușit să o descopăr.

Nu am putut să o văd sub forma în care Monica Ramirez a vrut să ne-o înfățișeze. O fi fost fie pentru că, în mintea mea, Alina mi s-a părut mult mai naturală în tot ceea ce făcea, astfel că nu mi-o puteam scoate din cap – așa că tot o comparam pe Jadyn cu ea –, ori chiar nu a fost așa pentru mine, când a fost vorba despre personajul din Gemini. Iar acest aspect, plus altul, despre care voi discuta imediat, m-au determinat să îi scad cărții un punct. Despre Owen nu am ce să spun nimic de rău, mi-a plăcut foarte mult de el ca personaj, modul cum reușea să gestioneze toate situațiile criză în care se aflau, personalitatea lui, dar și alura de conducător, totul mi s-a părut frumos și natural. În schimb, relația dintre el și Jadyn am văzut-o puțin forțată; nu m-a convins deloc, deoarece mi s-a părut destul de grăbit totul, în privința lor, totul pornind de la acea scenă de la spital.

Dar au mai existat și alte personaje în Gemini, cum ar fi: Slider – al doilea personaj preferat, după Owen –, Jack, gemenii, dar și Tehrazzi. Când vine vorba despre cel din urmă, în mod normal, în cărțile Monicăi Ramirez nu mi-ar plăcea de un personaj negativ, deoarece reușește să îl construiască în așa fel încât să îl urăști, să îți dorești să fie prins cât mai repede și să sufere cele mai oribile pedepse. Dar în privința lui Tehrazzi, s-a întâmplat ceva diferit, deoarece, într-un anumit punct, mi s-a arătat nu neapărat o latură a lui mai blândă, ci am fost capabilă, ca pentru câteva secunde – care au schimbat destul de mult felul cum l-am privit, până atunci –, să privesc totul prin ochii lui. Și nu, acțiunea nu s-a povestit la persoana I, din perspectiva lui, ci pur și simplu am aflat cum privea el totul.

Bineînțeles, aș fi o dezaxată și o bolnavă să fiu de acord cu ceea ce fac teroriștii, dar felul cum a gândit totul, mintea lui, percepția lui, m-au determinat să privesc puțin diferit. Iar pentru asta a reușit să fie un personaj care nu neapărat să fie plăcut, dar nici unul pe care să îl privesc, în totalitate, ca fiind un terorist și atât. Dar asta nu a schimbat cu nimic faptul că a trebuit să plătească cu vârf și îndesat toate nenorocirile pe care le-a făcut. Și a făcut multe de-a lungul volumului, așa că fiți pregătiți – dacă nu ați citit încă Gemini – pentru scene care vă vor pune cu greu imaginația la încercare, deoarece o să vă fie foarte dificil să vă formați, în fața ochilor, acele imagini groaznice; când vine vorba despre această parte din realitate, Monica Ramirez nu se joacă cu ele, nu îmblânzește nimic și categoric nu ferește cititorul de a le vedea doar așa cum sunt cu adevărat. 

Gemini a fost un volum care a deschis o poveste din care mi-a fost dor să mai fac parte – bineînțeles, indirect –, despre o lume în care nimic nu poate fi sigur, iar dacă ești convins că ai căpătat un anume lucru și ești fericit cu asta, într-o lume ca cea din această nouă serie, nu poți să rămâi cu această convingere, că o să îl deții pentru totdeauna. Fie că este vorba despre un obiect, despre o siguranță, atunci când ai dezvăluit o anumită informație și ai cerut protecție, sau o persoană pe care o iubești enorm de mult. Pentru că nu vei avea niciodată garanția că îl vei dobândi pentru mult, mult timp sau că moartea nu ți-l va fura pe acel cineva. Iar acesta este unul dintre multele aspecte care îmi plac atât de mult la cărțile de genul: faptul că poți să fii surprins – și stai cu această mică teamă în suflet – până în momentul în care parcurgi și ultima filă. Și nici atunci nu vei fi scăpat de acea teamă, deoarece ea va persista mult timp, după încheierea poveștii.

O serie de genul îți ascute mai mult simțurile atunci când mergi de unul singur pe stradă – sau chiar și însoțit –, te face să fii puțin mai suspicios la cei din jur și să nu te încrezi într-o persoană prea mult, cu toate că ea, aparent, îți este un bun prieten. Gemini a fost un volum plin de răsturnări, cu momente de-a dreptul explozibile, cu scene în care ai simțit că ai stat pe un teren minat, totul putând a fi distrus în orice moment, o carte în care nu ai voie să îți formezi, de dinainte, anumite idei despre cum ar putea să decurgă în continuare. Totul îți poate fi întors cu susul în jos. Mi-a plăcut foarte mult volumul, și în ciuda celor două aspecte menționate mai la începutul recenziei, acestea nu au reușit să știrbească cu nimic faptul că poveștile pe care Monica Ramirez le scrie sunt așteptate de mine cu sufletul la gură, de fiecare dată când precizează că ne va bucura cu o nouă apariție. 

Dacă nu ați citit seria Alina Marinescu, dar ați lecturat vreun stand-alone de-al scriitoarei – pentru că, în caz că unii dintre voi nu știți, a scris și romane de sine stătătoare –, vă recomand să încercați și această trilogie. Și dacă nu sunteți genul care să citească serii până ce acestea nu sunt complete, să știți că ultimul volum este în curs de apariție. Dar până atunci, eu abia aștept să citesc Rogue, a doua parte a trilogiei, care mă așteaptă cuminte în bibliotecă. Dacă sunteți fani al cărților explozibile, cu o acțiune care cu greu reușește să stagneze, în care momentele de respiro, de relaxare, sunt dificil de obținut, atunci Gemini este pentru voi. Și chiar dacă nu sunteți, dar vă plac scenele romantice, momentele care vă fac să vă bată inima mai tare, în care abia așteptați ca cei doi protagoniști să se regăsească cu bine, atunci Gemini este pentru gustul vostru. Sau dacă, pur și simplu, doriți o carte care se citește rapid, care vă ține în priză și vă introduce într-o lume periculoasă și în care nu credeți să vă fi „scufundat” vreodată, atunci Gemini este cartea potrivită pentru voi. 

„Trezirea unui Coșmar” (Ephialte, #2) de Cristinne C.C.

DESCRIEREA: Lumea, așa cum o știa Alisia, s-a schimbat peste noapte. Oamenii, speriați și încă sub șocul descoperirii adevăraților vinovați și așa-zisei boli a lui Malak, încearcă să se recupereze și să dea de urma lui Victor și a Umbrelor sale. Ephialtele sunt nevoite să ia măsuri pentru a menține pacea cu oamenii, dezvăluirea alianței dintre cel mai puternic reprezentant al omenirii, Theon Novac și Victor, prințul Umbrelor, creând tensiune în ambele comunități. 

În mijlocul tuturor acestor evenimente, țintă a amenințărilor din toate direcțiile, Alisia încearcă să își găsească consolarea în compania noului său prieten, Andreas, în încercarea de a păstra măcar o urmă de normalitate în viața sa.

Nimic nu poate fi însă, atât de simplu când ai de a face cu cele mai puternice creaturi. Amenințările o pândesc la tot pasul, dezastrul și distrugerea par a se ține scai de tânăra Ephialt oriunde merge, punând în pericol nu doar viața ei, ci și a persoanelor dragi. Alianțe vechi se destramă, altele cândva imposibile, prin contur.

Va reuși Alisia să îi păstreze pe toți dragi în viață? Sunt prietenia și dragostea suficiente pentru a supraviețui? Cel căruia i-a încredințat inima va alege să lupte alături de ea sau să o trădeze?

RECENZIA: Și Trezirea unui Coșmar a venit și s-a dus, deoarece aproape am devorat cartea. Am terminat de citit cel de-al doilea volum al seriei în urmă cu doar câteva zile și pot spune că, dacă în privința primei părți – Începutul unui Coșmar – am fost întâmpinată cu o surpriză – deoarece nu mă așteptam să mă prindă povestea atât de mult –, când a fost vorba despre volumul de față, doar am așteptat să descopăr ce mi-a pregătit Cristinne C.C. pentru continuarea poveștii Alisiei și a celorlalte personaje. Știam că avea să îmi placă – așa cum am precizat, având experiența primului volum –, dar m-am bucurat și mai mult când mi-am dat seama, pe parcurs, că îmi plăcea la o scară mai sus față de primul volum.

Dacă în Întoarcerea unui Coșmar am fost introdusă în lumea celor ce poartă denumirea de ephialte, a Umbrelor și a altor personaje importante în serie, în Trezirea unui Coșmar, am așteptat să văd doar ce urma să se întâmple, cu ce mă vor mai surprinde unele personaje și cum avea să decurgă acțiunea din punctul în care fusese pusă pe pauză, la finalul primei părți. Recunosc că am fost puțin îngrijorată de început – nu că ar fi fost ceva rău cu modul cum a fost deschis volumul –, ci pentru că, după un anumit punct acțiunea se asemăna puțin cu cea din primul volum, mai precis cu ceea ce se întâmplase cu Alisia. Dar am fost foarte fericită când am văzut că nu avea să se repete acea scenă – dacă s-ar fi întâmplat, Alisia ar fi căzut puțin în ochii mei –, și cu toate că nu mai existau elemente care să poată să facă să fie posibilă acea scenă din primul volum, nu am putut să nu mă gândesc la ea imediat. 

Am spus cum că am considerat Trezirea unui Coșmar ca fiind un volum mult mai bun, mult mai închegat, cu întâmplări mai complexe, cu un suspans mai ridicat și cu o atmosferă de o sută de ori mai tensionată. Și chiar așa a fost, de fapt. Am simțit personajele cu o încărcătură emoțională mai ridicată, situațiile în care se aflau – de cele mai multe ori – amplificau tensiunea care se formase în jurul lor, totul crescând și datorită anumitor secrete care ieșeau la iveală fix în momentele cele mai nepotrivite sau de la persoane la care nu te-ai fi gândit că ar fi capabile să facă așa ceva.

Așa cum am văzut personajele ca fiind mai bine dezvoltate, atât și acțiunea, întâmplările aducând totul al un alt nivel de adrenalină și nebunie. De la simple interacțiuni dintre două personaje care nu prea se aveau la inimă, până la ciocniri cu cei mai mari dușmani, scânteile fiind de mult timp înlocuite cu flăcările ce ardeau totul în cale. Personaje noi care apar în poveste – unele plăcute, altele față de care cu greu reușeai să simți simpatie –, altele vechi, dar care te surprind în anumite privințe, determinându-te pe tine, ca cititor, să reevaluezi anumite aspecte ce țin de ele. 

Dacă în Începutul unui Coșmar aflam anumite lucruri, dar care nu reușeau să iasă din acea ceață densă care se formase în fața ochilor noștri, în cel de-al doilea volum ni se clarifică unele nelămuriri, ieșind la iveală informații importante și de mare preț în poveste. Pentru că atunci când deții anumite abilități pe care, în mod normal nu le-ai fi luat niciodată în considerare, atunci când afli despre tine lucruri noi – scormonind în trecut sau aflând de la alții –, toată viața, tot ceea ce știai despre persoana ta și corpul tău, se duc pe apa sâmbetei. Așa cum o o creangă este dusă în jos, în aval, dispărând apoi în valurile spumoase ale unui râu violent și necruțător cu lucrurile mai fragile din el, așa și viața ți se poate nărui în orice clipă.

Ești nevoit să lași totul în spate, să renunți la unele persoane dragi, pentru a-ți înfrunta destinul și cei mai îngrozitori monștri. Sau poate poți face ceva pentru a schimba acel curs nebun, luând totul în mâinile tale. Dar deznodământul nu îl vei putea afla niciodată, decât dacă vei citi. Pentru că Trezirea unui Coșmar este un carusel al nebuniilor, un nor furios, care aduce vijelie și prevestește o mare furtună la orizont, sub el dându-se alte lupte crâncene între Umbre, oameni și Ephialte, iar prin prisma învingătorului vei afla cum urmează să arate viitorul. Bun, liniștit și sigur, sau plin de haos, moarte și durere? 

Nu am considerat o secundă această serie ca fiind un triunghi amoros! În primul rând, nu pentru că nu îmi plac deloc acestea, ci pentru că indiciile nu îmi arătau o astfel de formă geometrică, și în al doilea rând, nu am putut și nu voi putea niciodată să mi-o imaginez pe Alisia ca fiind împreună cu Andreas. Fără a fi înțeleasă greșit, nu am nimic cu cel din urmă – din contra, îl consider un personaj absolut minunat, un prieten de nădejde și o persoană în fața căreia ți-ai putea destăinui cele mai mari griji și cele mai întunecate secrete –, ci pentru că nu pot să văd chimia dintre ei ca fiind posibilă. Iar anumite scene – indicii foarte puternice pentru mine – mi-au confirmat și mai bine ceea ce îmi formasem, de la început, în cap. Da, ăl consider și voi rămâne mereu la ideea cum că Maximilian este un pretendent mult mai potrivit pentru Alisia, și nu neapărat pentru că mi-ar plăcea mai mult de el. Nu. Îl consider ca fiind așa tot prin prisma întâmplărilor din carte.

I-am citit ca fiind mult mai conectați, mult mai receptivi la nebunia fiecăruia, reușind – unul pentru celălalt – să facă față mult mai bine la toanele, puterea și tăcerea celuilalt. Ca atunci când lângă tine se află persoana pe care o iubești, vă aflați în mijlocul familiei, tu ești tăcut(ă) dintr-un anumit motiv – fie ești supărat, te doare ceva sau ai aflat nu știu ce veste tristă –, iar partenerul tău își dă seama imediat că s-a întâmplat ceva cu tine. Nu spun că oricum ar fi evidentă tăcerea, dar cel pe care îl/o iubești, știe și de ce ai nevoie. Aceeași conexiune am simțit-o între Alisia și Maximilian, ca și cum s-ar completa unul pe celălalt, precum două bucăți de puzzle. Pentru mine, orice s-ar întâmpla pe mai departe, Andreas nu va putea să fie partenerul Alisiei, și va rămâne doar un foarte bun prieten.

Cu stilul fluid, care efectiv curge prin fața cititorului, făcându-l pe acesta să parcurgă povestea ușor și fără să se împiedice în detalii mult prea somptuoase, care să îl piardă și să îl scoată din lumea autoarei, Cristinne C.C. vine – așa cum sper că am menționat și în primul volum – cu o serie pe care nu cred că cititorul a mai descoperit-o la vreun autor român contemporan. Și nu doar prin simpla menționare a cuvântului ephialt – ceva total nou și pe care nu l-am mai întâlnit atât în cărțile românești, cât și în cele traduse, din afară –, cât mai mult prin toate imaginile din lumea creată de autoare.

Fie că vorbesc despre Capri Seconda sau despre barul lui Al, totul îmi oferă un iz nou, dar foarte bine-venit de către mine, un cititor înfocat al genului fantasy. Dar mă pot referi cu foarte multă siguranță și la coperți – atât cea de la Începutul unui Coșmar, cât și pe cea de la Trezirea unui Coșmar –, care sunt absolut superbe, ce pot să ofere vizual cititorului o mică părticică din lumea ascunsă printre pagini și cuvinte. Și cu toate că seria Ephialte nu se încheie aici, deja sunt foarte curioasă să mai citesc și alte cărți scrise de autoare. 

După cele întâmplate în Trezirea unui Coșmar, după realizările pe care le-au săvârșit anumite personaje, dar și după modul cum au evoluat toate de la începutul poveștii și până în punctul în care s-a terminat cel de-al doilea volum, s-a dat startul – de fapt – unui război care ar putea să ducă oriunde. Nu îmi imaginez în niciun fel cam ce ar putea să se întâmple în volumul trei – din câte am înțeles, ar fi și ultima parte a seriei –, fiind sigură doar de un singur lucru, și anume de faptul că nu urmează să fie o luptă deloc ușoară, care ar putea să aducă, pe de o parte multe pierderi, și pe de cealaltă parte un deznodământ nu foarte frumos. Trezirea unui Coșmar – și implicit întreaga serie Ephialte, deoarece cred că îmi pot face o părere, per ansamblu, din două volume citite – a fost o carte întunecată, cu multă durere, dar și cu un strop de fericire și amuzament, un volum ce a putut să ofere din toate cititorului, atât tristețe, furie și deznădejde, cât și bucurie, dragoste și un strop de speranță.

Mi-a plăcut mult, așa cum tot am spus de-a lungul recenziei, și acum când am ajuns la zi cu întreaga poveste, nu pot spune decât că aștept cu foarte multă nerăbdare și cu o uriașă curiozitate volumul trei, și deznodământul acestei serii; dacă Ephialte este, până la urmă, o trilogie. Vă recomand să citiți seria lui Cristinne C.C., atât dacă sunteți fani ai genului fantasy, cât și dacă sunteți în căutarea unei povești cu mult suspans, imprevizibilitate, conversații spumoase, dar și dacă preferați să descoperiți noi creaturi supranaturale.