„Moștenirea Boleyn” (The Plantagenet and Tudor Novels, #10) de Philippa Gregory

DESCRIEREA: Moștenirea Boleyn descrie admirabil atmosfera de teroare și nesiguranță ce domnește la curtea Angliei în ultimii ani de cârmuire ai regelui Henric al VIII-lea.

Povestea este văzută, din perspective diferite, de trei femei, ale căror destine sunt legate între ele prin moștenirea cumplită lăsată în urmă de Anne Boleyn: regina Anne de Cleves, Katherine Howard, domnișoara ei de companie și succesoarea la tronul Angliei, și Jane Boleyn, femeia care și-a trimis soțul și cumnata la eșafod.

Philippa Gregory încearcă să restabilească adevărul istoric și să ofere cititorului un portret cât mai apropiat de realitate al acestor trei femei nedreptățite vreme îndelungată de sursele istorice, surprinzând cu o subtilitate uimitoare gândurile, temerile, ambițiile și eforturile lor de a supraviețui într-o lume primejdioasă, sfâșiată de intrigi complicate și condusă de un rege tiranic, suspicios și răzbunător.

RECENZIA: Pentru a-mi completa seria The Plantagenet and Tudor Novels – care cuprinde cincisprezece volume, scrise de Philippa Gregory –, este nevoie să mai achiziționez două cărți: Trei surori, trei regine și Ultimul dintre tudori. Din păcate, la noi nu au fost traduse trei din totalul de cincisprezece, dar sper mult ca cei de la Editura Polirom să nu fi abandonat traducerea lor. Deoarece ar fi mare păcat ca această minunată poveste să nu fie întreagă. Pe lângă asta, îmi lipsesc din biblioteca personală trei titluri, pe care le-am citit de la bibliotecă, dar îmi propun ca până în vară să le am și pe acelea.

Moștenirea Boleyn este povestită din punctul de vedere a trei dintre cele mai cunoscute femei de la acea vreme – Jane Boleyn, Anne de Cleves și Katherine Howard. Ultimele două făcând parte din cele șase soții pe care le-a avut regele Henric al VIII-lea, de-a lungul vieții, cifra patru și cifra cinci. Am ales să le cataloghez ca fiind niște cifre, deoarece, din ce am reușit să conștientizez de când tot citesc despre acest rege atât de temut, urât, orgolios și răzbunător, este faptul că – pentru el, cel puțin – nu au însemnat decât niște bunuri pe care și le putea însuși oricând. Pe care avea tot dreptul să pună mâna, fără să îi peste de nimeni și nimic. Iar aici nu mă refer doar la Anne de Cleves și Katherine Howard, ci la oricare dintre celelalte patru soții pe care le-a avut – cu toate că am mici dubii în privința lui Catherine de Aragon, deoarece acolo consider că a fost o cu totul altă poveste.

Făcând o comparație între cele două regine – Anne de Cleves și Katherine Howard –, pentru cine cunoaște, cât de cât, povestea lor și cum s-au comportat în timpul dimniilor acestora, este foarte vizibil faptul că au fost două femei – copil, mai mult, în cazul celei de-a doua – total diferite. Dar care și-au găsit, atât cât s-a putut, alinare și prietenie în persoana celeilalte, fiind atât de mult încurcate de către monstrul și tiranul care le-a făcut „cunoștință” prin prisma rolurilor pe care le-a avut fiecare. Pe una am apreciat-o foarte mult – Anne, cea care a îndurat umilințe îngrozitoare din partea regelui, doar pentru simplul fapt că a îndrăznit să nu îl recunoască costumat în țăran, și care i-a scuipat în față atunci când a sărutat-o fără ca aceasta să realizeze cine era –, în timp ce, pentru cealaltă, nu am putut decât să simt o uriașă milă. Katherine Howard – „Kitty”, cum mai era numită, pe alocuri – a tânjit atât de mult după obiecte materiale, făcând lucruri din dragoste pentru altcineva, naivitatea ei aducându-i o moarte atât de grabnică! Da, nu am putut să o înțeleg în mare parte din timp, dar am încercat să privesc și din punctul ei de vedere, și gândind fără să depun prea multă emoție și sentimente – astfel că am acceptat, mare parte, din ce a înfăptuit.

Și atunci am realizat – iar aici se aplică în cazul tuturor celor trei femei protagoniste – cât de mult însemna puterea pentru cei mai influenți din jurul lor. În cazul lui Jane Boleyn și a lui Katherine Howard, unchiul lor, Thomas Howard, duce de Norfolk. Iar în privința lui Anne Cleves, fratele acesteia, Wilhelm al III-lea, duce de Jülich-Cleves-Berg – sau tradus în engleză drept William, duce Jülich-Cleves-Berg. Trei femei care au avut ghinionul să aibă în spatele lor doi bărbați avizi după putere și recunoaștere, una dintre ele având norocul – dacă îl putem numi așa, având în vedere consecințele – să scape din ghearele fratelui.

Nu am putut să îmi dau seama, cu adevărat, dacă Jane Boleyn chiar l-a iubit pe George Boleyn – fratele foste regine, Anne Boleyn –, dacă decizia de a-și condamna soțul și cumnata la moarte a fost cu adevărat una inconștientă, vrând de fapt să îi salveze – sau doar să își scape propria piele –, dar ceea ce consider că am văzut cel mai bine, sunt următorele aspecte: presiunea constantă care i-a fost pusă pe umeri, teama pe care o simțea la fiecare pas pe care îl făcea, nesiguranța a ceea ce putea să i se întâmple în orice moment, e posibil să o fi înnebunit puțin. Eu, una, aș fi înnebunit dacă aș fi fost nevoită să trec prin ceea ce a îndurat ea. Cât despre acea nebunie, Philippa Gregory a specificat faptul că încercarea lui Jane Boleyn de a scăpa de eșafod, dându-se drept nebună, a fost o idee pe care a vrut ea să o introducă în carte, nefiind ceva ce să se fi întâmplat cu adevărat. Dar cum regele Henric al VIII-lea dăduse un decret prin care și nebunii să fie decapitați, Jane Boleyn nu a avut scăpare.

Nu zic că am plăcut-o, dar am admirat ambițiile pe care le-a avut, vorbele pe care le-a scos pe gură, ajungând să fie cea mai urâtă și mai detestată femeie nobilă, de la acea vreme. Genul acela de admirație neagră, pentru nu un lucru bun făcut. Dar nu îi condamn în totalitate alegerile proaste pe care le-a făcut, vorbele pe care le-a dat mai departe, spre răul altora, deoarece, având atâta presiune și un trecut nu tocmai frumos, i-am înțeles deciziile. Dar am simțit pentru ea și compasiune – nu mila pe care i-am ”oferit-o„ lui Katherine Howard, pentru inocența și neștiința ei –, din vorbele atât de crude pe care i le-a trântit în față, spre finalul vieții ei, ducele de Norfolk, Thomas Howard.

„- Privește, spune el. Privește-te și cunoaște-te drept ceea ce ești: o mincinoasă și o soție fățarnică! Nu există bărbat în lumea întreagă care s-ar însura cu dumneata. Ești cunoscută în lungul și-n latul Europei drept femeia care și-a dat soțul și cumnata pe mâna călăului! Ești cunoscută la toate curțile Europei ca o femeie atât de spurcată, încât a fost în stare să-și trimită bărbatul la ștreang…”

Conținutul cărții Moștenirea Boleyn a fost încă o dovadă a ceea ce cunoșteam deja din o parte a cărților pe care le citisem înainte, din această serie – dar și din altele de genul –, și anume faptul că puterea îți poate oferi orice. Iar un exemplu foarte bun ar fi regele Henric al VIII-lea care, la vârsta pe care o avea în volumul de față – cred că patruzeci și ceva de ani –, din cauza exceselor și a rănii de la picior, ce nu i s-a mai vindecat niciodată și care i-a și adus moartea, într-un final, i se permitea orice. Frumusețea îi pălise, ascunsă sub un strat uriaș de grăsime, mirosea îngrozitor – de la rană, în principal, și a respirației puturoase –, dar femeile roiau precum albinele înnebunite după dulce, în jurul unui cadavru viu. Dacă ar fi fost un țăran obișnuit – și țin minte că un personaj din carte a vorbit despre acest aspect, chiar Anne de Cleves, bănuiesc –, nimeni nu i-ar fi acordat o secundă de atenție. Dar ce l-a făcut atât de „atrăgător” în ochii tuturor? – puterea, cruzimea și acea coroană aurie pe care o purta pe capul roșcat. Atât.

„[…] Până acum am crezut tot timpul că moștenirea Boleyn alcătuită din eleganță, frumusețe și farmec îmi aparține, și se dovedește că singurul lucru pe care l-am moștenit e acesta: butucul ei. Aceasta e moștenirea Boleyn ce-mi revine. […]

Mă voi opri aici cu părerea despre acest volum, deoarece mă lungesc prea mult și ajuns să vorbesc despre aceleași lucruri pe care le-am adus în discuție și în volumele anterioare. Dar acum, spre final, ceea ce vreau să mai scriu – și o fac mereu, la orice carte despre care povestesc pe blog, din această serie –, și anume: dacă vreți să aflați mai multe despre istoria Marii Britanii din acea perioadă, cărțile Philippei Gregory sunt numai bune. Cu un stil ușor de parcurs – fără detalii inutile, care să îngreuneze cititul –, cu povești frumos transpuse pe hârtie, cu aspecte fanteziste minunat introduse, toate aceste aspecte te ajută atât de mult să afli despre această țară cu o istorie atât de bogată, în care au trăit oameni cu o influență uriașă în Europa.

Publicat de

Andreea Pandelea

Mă numesc Andreea Pandelea și am douăzeci și trei de ani. Mi-am creat blogul din dorința de a-mi dezvolta o pasiune ce a înflorit la sfârșitul ciclului gimnazial, acest hobby ajungând, după patru ani de zile, să devină mai mult de atât. O extensie a mea, o parte fără de care nu mai pot să trăiesc, o obsesie, o plăcere recomandată.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.