„Regele Cicatricilor” (Nikolai Lantsov, #1) de Leigh Bardugo

DESCRIEREA: Nikolai Lantsov, tânărul şi chipeşul rege al Ravkăi, a trecut în timpul războiului civil printr-o încercare teribilă, care l-a schimbat pe viaţă — însă are de gând să ţină totul secret.

Acum, când duşmanii se adună la graniţe, Nikolai — Regele Cicatricilor — trebuie să încheie noi alianţe, să umple vistieria regatului şi să îndepărteze pericolul ce ameninţă faimoasa Armată Grisha. Dar, pe zi ce trece, secretul îi este tot mai ameninţat, căci puterea întunecată din adâncul său devine tot mai greu de stăpânit, riscând să distrugă regatul.

Cu ajutorul unui tânăr călugăr şi al unei Furtunoase legendare, Nikolai porneşte prin ţinuturile ravkane, în care se ascund cele mai tainice puteri magice, sperând să afle cum să învingă întunericul ce pune stăpânire pe el. Regele Cicatricilor e gata să rişte totul pentru a-şi salva ţara şi pe el însuşi. Dar poate că anumite răni nu se vindecă niciodată…

RECENZIA: Nu mai cunosc cu exactitate perioada în care am citit Răzbunarea ciorilor — atunci când a fost ultima dată când am pătruns în lumea Grisha —, dar presupun să fi fost în urmă cu mai mult sau mai puțin de doi ani de zile. Cert este că mi-a fost foarte dor de universul creat de Leigh Bardugo, mi-a lipsit marea majoritate a personajelor, dar și toată acea atmosferă specifică acestei lumi, cu un iz ușor rusesc și pe alocuri gotică și înfricoșătoare — dar atât de specială, hipnotizantă și dorită! Iar volumul Regele cicatricilor, cu al lui personaj principal Nikolai Lantsov, mi-a stârnit o și mai mare nebunie de a pune mâna pe această carte, cu atât mai mult cu cât cel mai înainte menționat se întâmplă să fie unul dintre personajele preferate ale acestei întregi saga Grisha. Chiar din momentul în care Leigh Bardugo a anunțat că avea în plan să creeze o serie dedicată lui, am intrat într-o frenezie nebună, ajungând să mă gândesc — când venea vorba de aparițiile literare —, încontinuu doar la ea.

Un aspect foarte important care m-a surprins — aici ținând mai mult de lipsa mea de informare mai amănunțită —, a fost faptul că am înțeles un lucru total eronat, trăind cu el până în momentul în care am realizat, singură, cum stă, de fapt, această poveste. Și țin să precizez acest lucru, pentru cei care se află în situația mea, acum din trecut. Dacă ați rămas cu gândul cum că acțiunea din Regele cicatricilor se petrece înainte de cea din Banda celor șase ciori, să știți că este fals. Habar nu am cum de a ajuns această informație la mine, în forma de față, dar dacă sunt singura care a crezut acest lucru, mare rușine pentru mine ca om care s-a considerat — și se crede și acum — un fan înfocat al lui Leigh Bardugo. Revenind. Întâmplările din această serie se petrec după cele din Banda celor șase ciori, și nu la un timp destul de mare, din ce mi-am dat seama. Oricum, există semne destul de evidente care vă pot demonstra acest fapt; care mi-au adus o uriașă bucurie deoarece, în ciuda faptului că m-ar fi entuziasmat foarte mult și o acțiune înainte de cea din Banda celor șase ciori, inima mea tânjea după niște evenimente viitoare, știind câte lucruri mai erau de aflat după deznodământului acestei serii. Despre unele mi-au fost dezvaluite anumite aspecte — mai mult sau mai puțin plăcute —, în timp ce de la altele încă mai aștept un răspuns.

„Ravka însemna multe lucruri pentru el: era o mare doamnă care necesita o curtare permanentă, un copil în încăpățânat care nu voia să stea pe picioarele lui și, cel mai adesea, un bărbat care se îneca — cu cât Nikolai se străduia mai mult să-l salveze, cu atât el se zbătea mai tare.”

Nikolai Lantsov este un personaj care, privit separat de celelalte, la prima vedere nu pare a fi unul care să se fi distanțat cu ceva de restul din această lume, dar apoi stai și te întrebi ce îl face atât de special, ce lucru care ține de persoana lui atrage atât de mult cititorul? Pentru că am observat că în fan-clubul lui — în care mă găsesc și eu — nu este prezent un număr tocmai mic de cititori. Pot spune chiar că rivalizează cu Întunecatul și poate și cu Kaz Brekker — unde, în ambele, mă regăsesc din nou —, personaje care și-au făcut simțită prezența mai des, care au săvârșit acțiuni atât într-un număr mai mare, cât și al însemnătății pe care le-au lăsat în urmă aceste întâmplări în care ei să fie protagoniști principali. Și cu toate acestea, așa cum am mai scris, nu a fost și nu este un personaj tocmai invizibil — cu atât mai puțin acum, când are o întreagă serie dedicată lui. Ceea ce mă face să realizez că nici în ochii lui Leigh Bardugo, Nikolai Lantsov nu ar fi putut să fie un personaj ușor de uitat, iar pentru ea, încă de la începutul începuturilor, regele Ravkăi de acum a avut un rol bine stabilit.

Continuând cu Nikolai, ceea ce aș dori să aduc în discuție în această recenzie este felul cum l-am redescoperit pe acesta, comparativ cu acele scene — mai mult sau mai puține — din seria Grisha și Banda celor șase ciori. Cu toate că am putut să îmi creez o părere destul de solidă despre Nikolai Lantsov din conversațiile cu alte personaje și acțiunile pe care le-a săvârșit în seriile mai sus menționate, mereu au existat anumite aspecte legate de personalitatea și de trecutul lui, pe care, oricât de mult m-aș fi străduit să le descos, niciodată nu am putut să fiu pe deplin mulțumită de rezultate. Regele cicatricilor mi-a răspuns într-un mod mai mult sau mai puțin plăcut la aceste curiozități care m-au măcinat, oferindu-mi o imagine mult mai largă a vieții lui Nikolai Lantsov — nu a regelui Nikolai Lantsov. Iar modul cum Leigh Bardugo a dorit să îi creieze acest trecut de care să se lege în prezent și viitor, a fost pe placul meu, în ciuda faptului că au existat momente de compătimire pentru acesta.

„— Șmecheria jucării unui rol este să crezi cu însăți minciuna, măcar un pic. Jocul începe în trup. Dacă vrei să convingi pe cineva de ceva, începe prin modul în care ți se mișcă trupul. Trupul spune o mie de povești înainte că tu să apuci să deschizi gura.”

Cu toate că nu mi-am imaginat că ar putea să se formeze ceva între Nikolai și Zoya — poate ceva mai mult de ceea ce pare să se vrea la prima vedere —, nu pot spune că nu mi-ar plăcea dacă ar exista un astfel de rezultat între cei doi. Da, nu am fost niciodată o mare fană a Zoyei, cu toate că i-am admirat toate acțiunile și implicarea mai de peste tot pe unde a fost prezentă, dar nu am fost atât de curioasă să descopăr mai multe lucruri despre ea. În privința personajelor feminine, Alina, Nina, Inej și Genya au stârnit un interes mai mare, de cele mai multe ori, dar acum, fiind mai mult în prim-plan, astfel având posibilitatea să descopăr mai multe despre ea, am realizat cât de multe lucruri poate să ofere. Atât prin personalitatea ei explozivă și imprevizibilă, cât și prin trecutul pe care l-a avut — interesant, stârnește interes și multă compătimire.

O bună parte din volum m-a pus puțin pe gânduri, și nu neapărat din cauza informațiilor sau a întâmplărilor petrecute, cât prin faptul că — făcând o comparație cu celelalte volume — mi-a transmis sentimentul că ar fi fost construit diferit. Nu avem parte de multă acțiune — fiind învățată cu cea din cărțile de dinainte —, totul se întâmplă mai mult la nivel de introducere, de reobișnuire cu lumea, poate. Nu pot spune că m-ar deranjat neapărat, deoarece oricum am parcurs conținutul fără să îmi dau seama de cât de multe pagini citisem, ci m-a surprins destul de mult. Oricum, făcând o generalizare, mi s-a părut a fi cel mai static din întreaga lume Grish dar — cu riscul de a mă repeta —, am savurat tot ceea ce Leigh Bardugo mi-a oferit, precum un copil ce a așteptat ani și ani de zile cadoul mult dorit. Pe de cealaltă parte, ceea ce mi s-a dezvăluit fie de anumite personaje, fie de unele întâmplări și situații, mi-au bulversat într-o oarecare măsură, parcă adăugând — cu fiecare lucru nou aflat — încă un buștean la focul deja uriaș din sufletul meu. Și ca să vă dați seama cât de intense au fost unele momente în Regele cicatricilor, țin să dezvălui faptul că este a treia oară când plâng la cărțile din această lume. Și poate că aici mai mult și mai dureros că niciodată.

„— Cei mai mulți dintre noi putem ascunde suferințele și dorurile, spuse ea. Așa supraviețuim, zi de zi. Ne prefacem că durerea nu există, că suntem făcuți din cicatrici, nu din răni.”

Nu știu ce să spun despre final — am citit câteva recenzii pe Goodreads, ale unor cititori străini, care spuneau că li s-au părut prea previzibil —, nu știu dacă mi-a plăcut foarte mult, dar ce știu cu siguranță este faptul că nu l-aș fi preconizat niciodată la începutul volumului. Și ceea ce mai cunosc foarte clar și sunt complet sigură — fiind deja veterană în lumea lui Leigh Bardugo —, este faptul că urmează să avem un volum doi foarte interesant și plin de momente tensionate și pe muchie de cuțit. Și parcă nu concep faptul că totul urmează să se desfășoare într-un singur volum; știind faptul că seria Nikolai Lantsov va fi duologie. Și mai știu un lucru foarte clar, și anume faptul că, până la volumul doi, voi avea de așteptat mult și bine, o eternitate pentru cititorul din mine.

Publicat de

Andreea Pandelea

Mă numesc Andreea Pandelea și am douăzeci și trei de ani. Mi-am creat blogul din dorința de a-mi dezvolta o pasiune ce a înflorit la sfârșitul ciclului gimnazial, acest hobby ajungând, după patru ani de zile, să devină mai mult de atât. O extensie a mea, o parte fără de care nu mai pot să trăiesc, o obsesie, o plăcere recomandată.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.