„Al nostru este cerul” de Luke Allnutt

DESCRIEREA: Rob Coates are o viață de invidiat. O are alături pe Anna, soția lui incredibilă, și mai ales pe cea mai prețioasă ființă, fiul lor, Jack, care transformă fiecare zi într-o aventură extraordinară. Rob simte că a câștigat potul cel mare la loteria vieții. Până într-o zi în care totul se schimbă – Anna e convinsă că se întâmplă ceva cu Jack. 

Atunci când familia ajunge să se confrunte cu o boală devastatoare, lumea lui Rob începe să se destrame. Rămânând brusc singur, caută consolare în fotografierea zgârie-norilor și stâncile pe care el și Jack obișnuiau să se plimbe. Acum, trece ca un somnambul prin toate zilele sale, incapabil să sară prăpastia care-l desparte de soția lui, de fiul său și de viața în sine. Dar e hotărât să se împace cu ce s-a întâmplat și să găsească drumul spre iertare. 

Al nostru este cerul îi va distruge pe toți cei care au suferit o pierdere sau au trăit o iubire adevărată, imensă. Luke Allnutt ne spune că drumul de la speranță la disperare și înapoi nu e niciodată simplu, dar, chiar și așa, fiecare inimă sfărâmată poate învăța să bată din nou.

RECENZIA: Dacă până acum, la alte cărți, am spus că mi-a fost foarte greu să scriu despre ele, la Al nostru este cerul nu prea știu ce aș mai putea să spun. Tot ce pot să vă spun este că, în momentul de față, cât încerc să îmi găsesc cele mai potrivite cuvinte – și îmi este greu, deoarece simt că nici măcar unul nu se potrivește foarte bine cu povestea lui Jack și a părinților lui –, este că voi da pe repet melodia We had today, de pe coloana sonoră a filmului One Day, doar că varianta de pian. Nu am căutat-o în mod special, ci ieri, după ce am ajuns cu povestea pe la jumătate, am simțit brusc nevoia să mă descotorosesc de toate sunetele din jur, așa că mi-am pus căștile și am căutat pe YouTube melodia Saturn, a celor de la Sleeping At Last, pe care o ascult încontinuu în momentele în care vreau să fiu singură sufletește, chiar dacă lângă mine mai sunt și alte persoane. (Și ca să fac o mică paranteză, vă recomand mult melodiile lor, deoarece chiar sunt hrană pentru suflet, având niște versuri atât de profunde și de perfecte!) 

Am plâns mult pe parcursul cărții, încât simțeam că mă sufoc și abia mai reușeam să deslușesc literele prin perdeaua de lacrimi. Țin minte că am mai plâns așa doar atunci când am citit Cu ultima suflare, de Paul Kalanithi, și a ajuns să mă doară în piept de la cât am plâns și de la toate emoțiile pe care mi le-a transmis. Doar că în privința acelei cărți am refuzat, efectiv, să scriu despre ea pe blog, și sincer vă spun, dacă nu aș fi primit cartea de la editură, nici despre Al nostru este cerul nu aș fi scris ceva. Deoarece asemenea subiecte – ce țin de vreo boală, în ambele cazuri vorbind despre cancer – mă lasă incapabilă de a scrie despre ele, plus că, într-un fel, prefer să le păstrez pentru mine, să le las în bula mea de suferință și să nu știe nimeni despre cât de mult m-au afectat. Dar cum nu am avut ce să fac, am strâns din dinți – ca să mă exprim în felul acesta – și am mers mai departe. 

Povestea lui Jack și a părinților lui este una prin care au trecut și trec atâția copii – și adulți – din lumea asta atât de nemiloasă și crudă. Părinți care stau la căpătâiul copiilor lor, sperând, până în ultima clipă, la o minune și refuzând să se resemneze cu ideea că nu se va mai putea face nimic pentru puiul lor. Și poate că nu sunt părinte, cu atât mai mult nu unul care a trecut prin calvarul ăsta, dar am văzut disperarea din ochii părinților mei când au aflat despre boala pe care am avut-o eu – despre care doctorii oricum îi asiguraseră că aveam să fiu bine și nu era nimic grav –, așa că nu pot să mă gândesc la cât de prăbușiți și lipsiți de speranță se simt acei părinți care primesc diagnosticul de cancer, atunci când vine vorba despre copiii lor. Pot doar să îmi imaginez cum m-aș simți dacă vreun apropiat ar fi bolnav în modul ăsta, și știu că ar fi devastator, dar sunt conștientă că nu se compară cu a-ți imagina și cu a trece, cu adevărat, prin asta. Să știi că este real și că totul nu a fost doar un simplu coșmar. Dar citind Al nostru este cerul, am putut să citesc disperarea, durerea și neputința părinților lui Jack, un copil atât de minunat, de dulce și de inteligent, așa cum sunt toți copiii de vârsta lui. Să îți formezi în cap imaginea lui, bucuria care îi apărea pe chip în anumite momente, tot ceea ce făcea însuflețind casa lui Rob și a Annei, ca apoi, brusc, să primească un diagnostic care avea să schimbe drastic viețile tuturor din familie. Este ceva inimaginabil, venind precum un fulger și distrugând totul în cale, fără a exista pic de milă.

Îmi amintesc că Lola, unul dintre personaje, a spus într-o scenă faptul că noi toți suntem responsabili pentru toate nenorocirile care se petrec în lumea asta, și că bolile acestea – cancerul, de această dată – sunt datorate unei pedepse pe care am primit-o de la Dumnezeu. Și nu pot să nu îi dau dreptate, deoarece, pe de o parte, chiar cred că este adevărat. Ajungem să ne ispășim această pedeapsă cruntă și oribilă fie că suntem rudele unei persoane care trece sau a trecut printr-un astfel de chin, fie ni se întâmplă chiar nouă. Și cu toate că cel care trece direct printr-o astfel de boală care macină, suferă cel mai mult, dacă pe tine, cel care îl iubești și îl prețuiești, nu te doare și fizic, în sufletul tău numai tu știi ce război se dă.

Fie încerci să fii cât mai puternic, să fii tare și să arăți că nu ești distrus – așa cum s-a întâmplat în cazul anumitor personaje din carte –, fie te prăbușești într-un hău din care îți este foarte greu să te ridici și să ieși – cazul altor personaje. Iar disperarea aceea de a găsi o soluție să îți scapi copilul de boală, încât ai fi în stare să faci absolut orice, să apelezi la oricine și să renunți la tot ce ai, numai să îl ții lângă tine cât mai mulți ani, te poate transforma într-un om în care nu credeai că ai ajunge vreodată. Iar în Al nostru este cerul am avut parte de atât de multe exemple de a nu te da bătut, de a lupta chiar și în ultimul moment, încât mi-am dat seama – din nou – cât de puternică este iubirea și cât de multe poate schimba ea lumea asta, dacă lăsăm la o parte orgoliul, fuga după bani și tot ceea ce nu faci bine. 

Sunt româncă, sunt om, în primul rând, și nu pot să nu mă gândesc la cât de mult se distruge țara asta fără iubire, fără dorința de a face bine. Pentru că (și știu că poate subiectul ăsta nu are ce căuta când vorbesc despre cancer și suferința unor părinți, sau poate că da… nu știu cum să o mai iau.), de ce am avea nevoie de un astfel de referendum – pentru familie, vezi doamne! –, când situația din țară, când adevăratele familii trec prin foamete și prin boli care poate ar fi avut scăpare, dacă familiile ar fi ajutate cu banii cheltuiți pentru un referendum inutil? De ce am avea nevoie de un astfel de referendum, când copiii mor în spitale din cauza infecțiilor intra-spitalicești, din cauza bolilor, când sunt luați de lângă familii mult prea repede și nu apucă să se bucure de toată viața asta minunată? Al nostru este cerul a fost o poveste, Rob și Anna au fost niște părinți fictivi, Jack doar un copil minunat și fragil, fictiv, dar cât de fictivi suntem noi ceilalți? Cancerul nu este fictiv! Copiii și adulții care suferă de o astfel de boală, sunt reali! Moartea este reală, și ia vieți fără încetare, dacă noi, oamenii, nu vom face ceva în privința asta. 

Aș putea spune că Al nostru este cerul a fost despre speranță, despre lupta continuă și despre refuzarea de a te da bătut. Dar nu a fost doar despre asta. A fost despre un copil extraordinar, care a ținut locul – într-o carte, aparent doar carte – atâtor și atâtor copii care trec prin astfel de momente groaznice, care macină; a fost despre doi părinți care au ajuns să se schime atât de mult pe parcurs, să nu se mai recunoască, doi străini absenți, într-o mulțime de oameni, ca apoi să se regăsească. Despre viața atât de imprevizibilă, care îți poate fura bucuria în orice moment, trântindu-ți o suferință pe care nu o poți descrie, luându-ți toată pofta de a mai trăi. Pentru că așa este ea, viața, enervant de crudă, care te face să te întrebi, încontinuu: de ce eu?, de ce el?, de ce ea?, cu ce a greșit de a meritat asta? Ce rele ar putea să facă un copil de șase-șapte ani, încât să primească așa ceva? Sunt întrebări pe care nu ai cum să nu ți le pui, deoarece sunt singurele de care te poți agăța, și nu. Și alte și alte întrebări pe care le gândesc doar oamenii care au trecut și trec prin așa ceva.  Când te vezi atât de neputincios la suferința persoanei iubite, îți dai seama că nu ești atât de greu de dărâmat, precum ai crezut la început. 

UN MIC SPOILER!

Al nostru este cerul a fost o carte atât de fragilă emoțional, și credeți-mă când spun că m-am agățat, până la ultima pagină, de gândul că totul avea să fie bine, până la urmă! Chiar și de momentele cu acel doctor, am sperat că avea să facă o minune și că reușise să inventeze nu știu ce medicament. Pentru că toate acea disperare și speranță a tuturor părinților care treceau printr-o astfel de suferință, precum cea a lui Rob și Anne, îmi oferise și mie speranță. Iar atunci când Anne a refuzat să mai continue tratamentul lui Jack – cu toate că se vedea o îmbunătățire –, am ajuns să aproape o urăsc și să fiu de acord cu tot ceea ce spunea Rob despre decizia ei. Dar când totul a ieșit la lumină și toți au realizat șarlatania acelui doctor, așa cum Rob începuse să gândească rațional și să spună totul cap la cap, mi-am dat seama și eu de faptul că atunci când un doctor acreditat îți spune că nu mai este nimic de făcut pentru puiul tău, când s-a făcut tot ce s-a putut face, iar recomandarea lui fiind de a-i face restul vieții lui Jack cât mai frumoasă, acei doctori nu spun prostii. Știința, vaccinurile, leacurile, nu se descoperă peste noapte, și categoric dacă acel om îngrozitor și profitor ar fi fost cu adevărat doctor, toate acele lucruri pe care le făcea, chiar dând roade, nu mai ajungea nimeni să îl considere un impostor, totul ar fi fost la lumină și copiii nu ar mai fi murit. Dar acea disperare despre care am menționat mai sus, te împinge să apelezi la toate mijloacele pentru a nu-ți lăsa copilul să plece de lângă tine. 

FĂRĂ SPOILER!

I-am dat cinci stele – pentru că nu am ce să-i reproșez acestei cărți și aș fi aberantă să spun ceva de rău despre ea, chiar dacă unele lucruri pe care le-au făcut Rob și Anna nu le aprob; dar suferința, suferința te împinge la orice –, și cu toate acestea, nu aș putea să o recomand nimănui. Pentru că nu vreau să plângă nimeni așa cum am plâns eu, și pentru că este nevoie de cărți fără suferință în jurul nostru, dar aș fi o ipocrită să nu vă spun, totuși, să o citiți. Pentru că Al nostru este cerul este unul dintre exemplele cele mai bune care ne arată ce înseamnă boala, suferința, disperarea, neputința și durerea. Pentru a ne arăta cât de scurtă poate fi viața pentru unii oameni – pentru noi toți, de fapt – și cât de mult ar trebui să o prețuim pe ea și pe cei de lângă noi. Deoarece niciodată nu vom ști când vor fi furați cu atâta brutalitate de lângă noi. Când azi îl vezi lângă tine, sănătos și fericit, iar mâine într-un pat de spital, înconjurat de aparate și cu un diagnostic oribil, în fază terminală și care nu îi mai dă de trăit decât câteva luni sau chiar săptămâni. Viața este atât de fragilă și de prețioasă! Noi spunem că aurul este prețios, diamantele, casele scumpe, banii și mașinile. Ce sunt astea comparativ cu viața? Nimic. Absolut nimic. Faceți-vă viața cât mai frumoasă și fiți înconjurați doar de oameni care vă aduc fericire și liniște!

Reclame

Publicat de

Andreea Pandelea

Se numește Andreea Pandelea și are douăzeci și doi de ani. Și-a creat blogul din dorința de a-și dezvolta o pasiune ce înflorise la sfârșitul ciclului gimnazial, acest hobby ajungând, după patru ani de zile, să devină mai mult de atât. O extensie a ei, o parte fără de care nu mai poate să trăiască, o obsesie, o plăcere recomandată.

2 gânduri despre „„Al nostru este cerul” de Luke Allnutt”

  1. Și eu am plâns cu sughițuri la Cu ultima suflare, deci abia aștept să citesc și Al nostru este cerul. Dar acum că am citit recenzia ta, știu că o o carte care trebuie citită acasă, în intimitate.

    Apreciază

  2. Cele mai răvășitoare cărți pe care le-am citit. „Cu ultima suflare” și „Al nostru este cerul”. Nu știu cum am reușit să o citesc într-o singură zi, deoarece la fiecare pagină în care apărea băiatul celor doi, îmi curgeau lacrimile. Foarte emoționantă, atât de aproape de mulți dintre noi, încât, după ce am terminat-o de citit, am realizat (încă odată) cât de mici și fragili suntem. Cât de importanți suntem pentru persoanele dragi (și ele pentru noi), dar și cât de prețioasă este viața. Țin minte că în seara când am terminat-o, m-am culcat cu gândul la ea, ca de dimineața, primul gând care mi-a trecut prin cap a fost tot ea. Și acum mai sunt momente în care mă opresc din ce fac și mă gândesc la tot ce s-a întâmplat în carte și la cât de mult m-a marcat totul.Da, categoric este una dintre acele cărți pe care îți este imposibil să le parcurgi într-un spațiu public. Și nu pentru că este foarte emoționantă și ai putea să plângi oricând (m-am obișnuit cu asta și chiar nu mă mai interesează dacă mă apucă plânsul în public), dar cel mai important, consider că o astfel de carte nu merită să fie citită decât în intimitate. Să îți acorzi tot timpul ei, fără a fi distras de factorii externi. 🙂 Sunt foarte curioasă și nerăbdătoare să îți citesc recenzia!P.S: Înarmează-te cu un pachețel cu șervețele!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s