RECENZIA: Quasar. Ei bine, din clipa în care am citit titlul, apoi am văzut, într-o zi cu soare, coperta, știam că voi ajunge să iubesc cartea asta. Și cred că pe atunci era un cuvânt destul de îndrăzneț în condițiile în care nu mai citisem nimic de Ana Mănescu – cu toate că mai avea în palmares încă o carte, alter.ego –, în consecință nu știam cum scrie, ce teme îi place să abordeze, spre ce se îndreaptă și cum îi place să-și modeleze personajele. Mai pe scurt: nu o știam absolut deloc pe autoarea Ana Mănescu. Dar îmi doream să o cunosc, să o descopăr, și ori de câte ori îmi cumpăram vreo carte de la Herg Benet, cu toate că îmi promiteam că următoarea de la ei va fi Quasar, niciodată nu am ajuns la ea cu adevărat.

Așa că dacă sunt cititori în situația mea – și nu neapărat doritori de Ana Mănescu, dar mi-ar plăcea să existe cât, cât mai mulți, deoarece e magică –, nu mai ezitați, așa cum am făcut-o eu, creând promisiuni de care nu vă veți ține cu adevărat, ci luați-vă banii din pușculiță, schimbați-vă – în caz că purtați ceva cu care nu vreți să fiți văzuți în afara casei – și zburați la prima librărie care vă iese în cale.

Fie că ați pus ochii pe Quasar sau pe celelalte două cărți ale autoarei (alter.ego și Stresul dintre orgasme), să vă refaceți listele și așezați ceea ce a publicat, până acum, în primul rând.  Ar fi păcat să ajungeți în situația mea, să vă apucați să-i citiți cartea atât de târziu, să vă opriți după puțin timp și să priviți tavanul, gândindu-vă cum să vă pedepsiți mai rău. Poate că unora dintre voi vi se va părea că exagerez, că o ridic prea mult în slăvi din cauză că am primit cartea pe gratis, pentru promovare, dar aș vrea să vă lămuresc de un lucru: printre cele opt cărți pe care le am din colaborare, au fost câteva care nu m-au impresionat, din diferite motive, așa că nu mi-a fost greu sau rușine să specific în recenziile pe care le-am scris. Deci dacă ați ajuns la concluzia asta, înseamnă că micile indicii pe care le-am dat despre mine, de-a lungul acestor doi ani de blog, nu v-au ajutat cu nimic. 

De foarte puține ori îmi este dat să citesc o carte care să mă lase fără cuvinte. Atât de rare sunt momentele încât nici nu-mi mai aduc aminte care a fost ultima. După puținele mele experiențe pe care le-am trăit, în care am ajuns să încep să descopăr un scriitor printr-o carte cu povestiri, mi-am dat seama că acesta este modul perfect de a-ți da seama dacă îți place acel autor sau nu. Quasar este o carte de povestiri, o carte în care Ana Mănescu aduce laolaltă niște imagini și scene pe care nu ți-ai putea spune că ți le-ai imaginat perfect, așa cum crezi că a făcut-o și ea. Oricum, în general, nu poți să ai aceeași viziune ca și autorul – „da, așa mi-am imaginat și eu salonul ăla!” , „oh, ce fain, personajul seama aproape cum era și în capul meu!” – dar de cele mai multe ori îți dai seama, prin ceea ce spune, că te-ai apropiat cât de cât.

Ei bine, când vine vorba de Quasar, apropierea asta nu există. Cred că singurul lucru pe care aș putea să-l spun, și care să se potrivească, să aibă legătură cu ceea ce a vrut să creeze Ana Mănescu, este faptul că și-a construit lumi accesibile pentru oricine. Lumi pe care să le definească fiecare cititor; ea a schițat magie, a conturat stele și noi suntem responsabili că le colorăm. Fiecare îi poate pune culorile pe care și le dorește, deoarece nu există doar o singură poveste într-o poveste. Ar putea fi zeci, sute, mii de înțelesuri în fiecare poveste din Quasar. Este o carte pe care, în momentele triste, de mâhnire, de singurătate este numai bună de citit și de recitit. Pentru a te face să-ți reamintești cât de fermecătoare și de minunată este lumea în care trăim. Dar o poți citi și când ești fericit, extaziat sau doar zâmbești ușor. Oricând.

Toate cele zece mici povești mi-au plăcut extraordinar de mult, fiecare m-a lăsat cu câte altceva de pe urma lecturării ei – nu neapărat o învățătură, cât o anumită senzație, un anumit sentiment –, așa că aș fi o ipocrită să spun că X a fost oribilă doar pentru că nu am înțeles-o la momentul potrivit. Dar așa cum se întâmplă mereu când citești o carte de short stories, există câteva care ți-au oferit o cantitate mai mare de pulbere sau un quasar care să te vrăjească mai mult. Iar acelea au fost: Apocalypse, please, … și pietrele devin nisip, dar nu știu încă, Hanul și Prima bătaie, ultima tresărire. În afară de asta, când lângă astfel de povești se mai alătură și versurile unor melodii pe care le-ai adorat sau fragmentele din cărțile care ți-au plăcut foarte mult, gura ți se închide automat, urechile pierd orice contact cu sunetele din jur, nările pierzând toate mirosurile înconjurătoare, ochii fiind singurii care mai pot reacționa. Pentru că ești disperat să citești!

Trebuie să o citiți, și nu vă spun să începeți cu alter.ego sau Stresul dintre orgasme, ci cu povestirile acestea, să adoptați mai întâi Quasar-ul, deoarece el este cel care vă poate învăța cu Ana Mănescu, vă poate spune mii de povești despre poveștile ei. Pentru că Ana este o vrăjitoare a cuvintelor și a înțelesurilor! Și pe calea asta – este pentru prima dată când o fac –, țin să-i mulțumesc pentru toate senzațiile pe care m-a făcut să le trăiesc cât timp am citit cartea și să o felicit pentru niște povești de-a dreptul magnifice. Așa cum am spus mai sus, nu am citit și celelalte două cărți ale Anei Mănescu, dar aștept cu mult entuziasm Sinuciderea ielelor.