„Cinder” (Cronicile lunare, #1) de Marissa Meyer

DESCRIEREA: La 126 de ani după Al Patrulea Război Mondial, oamenii și androizii aglomerează străzile zgomotoase ale Noului Beijing. O molimă letală face ravagii printre cetățeni. Din spațiu, un popor lunar nemilos privește cu atenție, așteptând să acționeze. Nimeni nu știe că soarta Pământului atârnă pe umerii unei singure fete…

Cinder, o adolescentă de șaisprezece ani, mecanic talentat, e cyborg. Provenind dintr-o regiune defavorizată, e urmărită de un trecut misterios și detestată de mama ei vitregă. Dar când viața ei se întrepătrunde cu cea a chipeșului prinț Kai, fata se trezește în centrul unei lupte intergalactice și al unei atracții interzise.

Captivă între datorie și libertate, loialitate și trădare, tânăra trebuie să descopere secretele trecutului ei pentru a putea proteja viitorul omenirii. Întrucât există ceva neobișnuit în legătură cu Cinder, ceva pentru care unii ar face moarte de om.

RECENZIA: Când am văzut cartea Cinder, am desființat-o din start, deoarece mi-am spus faptul că nu merita să citesc o reinterpretare a unui basm care a fost povestit și repovestit în fel și fel de moduri, nimic fiind original și care să merite atenția mea. Eram ferm convinsă că povestea din Cinder avea să urmărească același fir ca originala – poate având anumite părți, într-o oarecare măsură, ca fiind mai altfel –, plus că nu îmi imaginam ce ar putea să scoată din Cenușăreasa, ca această serie să fie specială și să merite a fi citită. Plus faptul că o vedeam mai peste tot, astfel că îmi era foarte greu să înțeleg de unde venea această atracție și popularitate din partea cititorilor. Dar eu, una, am refuzat să aflu – până în momentul în care am citit recenzia Georgianei, ideile și convingerile mele începând să se clatine puțin. Și având în vedere că mă încred foarte mult în părerile pe care le are despre ceea ce citește, plus faptul că Cinder se voia a fi un science fiction, iar cum Georgiana este un mare fan al acestui gen, faptul că această carte a fost pe placul ei, mi-a pus niște semne de întrebare cu privire la ce se afla, de fapt, printre paginile acesteia.

Nu știu dacă am fost influențată, neapărat, de faptul că am citit de curând Wildcard, dar Cinder mi-a adus puțin aminte de seria Warcross. Tehnologia avansată, faptul că acțiunea s-a petrecut în partea asiatică, că aveam personaje care se pot folosii de mințile oamenilor, toate aceste aspecte m-au dus instantaneu cu gândul la o Linh Cinder ce ar putea să fie foarte bună prietenă cu o Emika Chen a cărei personalitate se aseamănă foarte bine cu a protagonistei din această carte. Oricum, dacă enumerările de mai sus sunt doar în capul meu, un aspect pe care sunt sigură că îl au în comun aceste două este faptul că: pentru amândouă aveam o reținere uriașă din a le da o șansă, ca acum să ajungă să fie două povești care să îmi fi plăcut foarte mult.

Categoric, Cinder nu a abundat în originalitate – a nu se înțelege acest lucru –, deoarece a conținut destule elemente din povestea din care s-a inspirat, dar am reușit să le trec destul de ușor cu vederea, datorită faptului că aceste aspecte au fost foarte frumos înconjurate de părțile originale. Acele scene, dezvăluiri, aspecte din istoria personajelor, care atât m-au surprins plăcut, cât și au reușit să mă determine să nu mai compar Cinder cu Cenușăreasa. Da, având în vedere că s-a inspirat din basmul menționat înainte, au fost destule momente previzibile, pe care le-am ghicit cu multe pagini înainte, dar nu i-a știrbit din acel farmec și magie – specifice basmelor, pentru că, pentru mine, tot un basm a rămas Cinder – pe care Marissa Meyer a dorit să le ofere cititorilor.

74277495_908535709529087_5490845100701384704_n

Acel insta-love care s-a creat între Cinder și Kai a fost puțin enervant, deoarece scuza faptului că povestea s-a dorit a fi o reinterpretare a Cenușăresei nu a fost destulă pentru a mă face să îl accept și să trec peste el. În general nu sunt deloc o fană a atracțiilor atât de bruște dintre două personaje, deoarece consider că este nevoie de mai mult de o privire atentă în ochii celuilalt și de o conversație de câteva minute, pentru a-ți da seama că îți place o anumită persoană – iar aici mă refer de atracția fizică, nu de prietenie. Iar cărțile nu sunt excluse din această așa-zisă teorie pe care îmi place să cred că o urmez. Da, au fost drăguți, așteptam conversațiile lor – aici mă simt vinovată –, dar de fiecare dată când se strecura acel flirt între ei, nu mi se părea a fi deloc natural. Și totuși, îmi rămân niște personaje simpatice, atunci când vine vorba de atracția pe care o simt, deoarece au un anume farmec împreună.

În privința felului cum i-am perceput pe Cinder și Kai – individual –, după felul cum s-au comportat în volum, dacă am fost de acord cu deciziile pe care le-au luat, încă nu mi-am făcut o părere în privința prințului Kai. Pe Cinder am plăcut-o de la început, deoarece este un personaj încercat de soartă – știm trecutul Cenușăresei –, care face tot posibilul să lupte și să nu se dea bătută în fața a nimic și nimeni. Cinder este genul acela de protagonistă pentru care simți atât milă, cât și admirație. Plus faptul că Marissa Meyer, cu toate că i-a oferit destul de multe părți din viața Cenușăresei, a trecut-o la un cu totul alt nivel. Unul mai dur, în care a doua zi după bal – nu mai știu sigur dacă s-a întâmplat chiar a doua zi – nu ajunge logodnica prințului, în care mama vitregă și cele două surori nu o privesc cu invidie, și în care nu va trăi acel final de fericiți până la adânci bătrâneți. Nu știu dacă adevărata Cenușăreasa ar fi putut trece prin tot ce a îndurat Cinder, de-a lungul volumului.

Cât despre Kai – am scris mai multe despre Cinder, față de cât mi-am plănuit –, așa cum am menționat mai sus, nu am reușit să îmi formez o părere solidă despre el. I-am înțeles acțiunile – într-o oarecare măsură –, îmi place personalitatea lui, dar am nevoie de mai mult pentru a-mi da seama dacă postura în care a fost nevoit să se afle, a fost făcută pentru el. Și sper foarte mult ca aceste personaj să apară de multe ori în Scarlet, cu toate că în prim-plan vor fi alte personaje – cred.

emricldf

În privința celorlalte personaje din Cinder, aici pot scrie sus și tare că există personaje negative. Dacă în alte cărți încercam să găsesc motive întemeiate pentru a scoate acel personaj negativ, din a fi un om cu durerile și suferințele proprii, în Cinder există personaje negative. Iar aici pun totul pe seama basmului din care s-a inspirat autoarea. Și ce mai personaj negativ! Nu l-am perceput a fi neapărat înspăimântător, rece și rău – așa cum probabil a dorit Marissa Meyer să îl creeze –, ci mai mult enervant. Toată istoria acestui personaj, tot răul pe care l-a făcut în trecut și prezent – îmi este teamă pentru viitorul personajelor! –, comportamentul absolut exagerat pe care l-a avut, dar și multe altele, m-au exasperat. Iar acum iese copilul din mine, și spune cu toată puterea pe care o are: să nu câștige vrăjitoarea cea rea! Pe Iko am iubit-o din prima clipă – o să îmi dați mare dreptate atunci când o să o descoperiți –, despre doctorul Erland vreau să aflu cât mai multe – mi se pare un personaj foarte interesant –, iar pe Peony am simpatizat-o mult.

Ce m-a surprins plăcut – și am observat că pe mulți cititori ai acestui volum i-a bucurat – este faptul că nu există, în fiecare carte din serie, o altă poveste. Da, apar personaje din alte basme, personaje poate cheie pentru serie, dar există o continuitate. Pentru că finalul din Cinder promite că vei afla mai multe în Scarlet – acolo unde Scufița Roșie și lupul vor apărea în prim-plan –, iar acest lucru mi-a adus o imensă bucurie, astfel că abia aștept să îmi pun mâinile pe volumul doi să aflu cum urmează să fie întâlnirea dintre Cinder cu Scarlet – atât la propriu, cât și la figurat. Deci, dacă aveați în plan să citiți volumele în orice ordine, mai bine nu, deoarece nu veți înțelege nimic.

Cinder a fost volumul unei serii pe care am subestimat-o prea mult. Mă îndoiesc că va fi seria mea preferată – clișeele sunt vizibile, și până la urmă nu poate să fie extraordinar de originală, când are în spate reinterpretarea –, dar Marissa Meyer știe cum să facă din niște basme, povești individuale, pe care să le poți privi și ca atare. Nu doar drept fiind niște reinterpretări, deoarece, dacă îți dorești puțin, poți elimina acest obsracol din creier. Scriitoarea a știut cum să atragă un cititor care era ferm convins de faptul că nu avea să descopere nimic interesant și palpitant, într-o poveste  spusă și respusă în atât de multe variante. Un Once upon a time mai pe placul meu, față de serialul foarte cunoscut. O serie science-fiction robotizată, un fantasy magic, un romance cu fiori, dar și o dramă care îți va înmuia sufletul mai de gheață.   

 

 

„Wildcard” (Warcross, #2) de Marie Lu

DESCRIEREA: Obsesia Warcross continuă, iar curajoasa Emika Chen, devenită vânător de recompense, nu poate sta deoparte, chiar dacă e ușor derutată. Acum că a aflat motivul pentru care miliardarul Hideo Tanaka a creat noul algoritm NeuroLink, tânăra nu mai știe în cine să aibă încredere. Cu toate acestea, e hotărâtă să dejoace monstruoasele planuri ticluite de genialul Hideo. Cineva însă a pus o recompensă uriașă pe capul ei, așadar, vânătorul devine vânat.

Singura șansă de supraviețuire a tinerei este să se asocieze cu misteriosul Zero și teribilii lui acoliți, membrii grupului Mantiile Negre. Curând, Emika descoperă că protectorul ei are un trecut tulburător, iar sprijinul lui are un preț. Va fi, oare, gata să îl plătească? Și ce se va alege de iubirea ei pentru Hideo?

O continuare captivantă și plină de neprevăzut a romanului Warcross!

RECENZIA: Warcross a fost cartea care m-a introdus într-o lume în care nu am mai intrat niciodată, în care nu aveam niciun indiciu despre ce aveam să descopăr, dar care m-a surprins și m-a întântat într-un mod atât de plăcut, încât îmi doream ca, în secunda următoare, să am posibilitatea de a cumpăra volumul doi – Wildcard. Nu voi face o comparație între cele două cărți – oricât de mult mi-aș dori să nu, inevitabil o voi face –, dar dacă ați citit Warcross și ați rămas la fel de încântați cum am rămas eu, Wildcard o să vă înnebunească pe tot parcursul ei. Pentru că este un volum cu mult mai incitant, mai surprinzător și mai tulburător față de cum a fost primul; iar Warcross a fost foarte bun.

Parcă și coperțile ne oferă un indiciu al faptului că urmează să avem parte de două lecturi destul de diferite – în aceeași lume, cu aceleași personaje și cu un context asemănător –, deoarece sunt înfățișate diametral opuse din punctul de vedere al culorilor folosite. Iar în ciuda faptului că, în momentul în care am văzut, pentru întâia oară, coperta de la Wildcard, nu am extraordinar de încântată pentru această diferență de culori – este doar o chestie ce ține strict de nebuniile pe care le am în cap –, după ce am aflat conținutul cărții, mi-am dat seama cât de eronată am fost și cât de pretențioasă nu ar mai trebui să fiu, din acest punct de vedere. Este o copertă perfectă, care se potrivește mănușă cu cea ce se întâmplă în volum – și un punct final după propoziție.

În Wildcard dezvăluirile, trecutul și o mare parte din ce a reprezentat el au fost unul dintre atât de importantele aspecte care au făcut parte din acest volum și din deznodământul poveștii, care ne-a fost oferit de către Marie Lu. Un Wildcard încărcat până la refuz de o durere pe care nu mă așteptam să o descopăr în această poveste, poate și pentru că am fost atât de ușor constrânsă de multitudinea de culori și de nuanțe ce mi-au umplut imaginația și mi-au acoperit ochii – avataruri, o lume atât de tehnologizată, în care fantezia nu lăsa locul de altceva –, fără a putea să fiu capabilă să îmi creez astfel de scenarii. De fiecare dată când am ajuns cu volumul la anumite scene mai tulburătoare, m-am oprit și m-am gândit dacă fac parte din aceeași carte sau pur și simplu retrăiam lectura vreunei cărți citită înainte.

„Ne luptăm pentru supraviețuire cu toate forțele, de parcă masca de oxigen, centura de siguranță sau evitarea unui pătrățel de tort ar putea fi lucrurile care ne vor salva. Asta e diferența dintre real și virtual. Realitatea este cea în care îi poți pierde pe oamenii pe care-i iubești. Realitatea este cea în care simți când ți se frânge inima.”

Rare au fost – și încă sunt – acele ocazii în care să nu descopăr în vreo carte un personaj despre care să nu simt lucruri mai puțin bune la adresa lui. Wildcard este una dintre acele cărți în care aceste bucurii au continuat să existe și după ce am terminat Warcross. Nu m-am așteptat să fie posibilă această continuitate deoarece, mai tot timpul dacă s-a întâmplat să îmi placă anumite caractere într-un volum, în celălalt mi-am schimbat – într-o oarecare măsură – părerea despre ele. Și ca să nu fiu această persoană care, aparent nu vede răul în nimeni, ci doar bunătatea și spiritul civic din el, ca în fiecare carte sunt prezente personaje de partea cealaltă a baricadelor după care te găsești tu, ca cititor. Și au fost câteva în Wildcard pe care mi-ar fi venit foarte ușor să le trimit la toate cele, dacă nu aș fi încercat să privesc – să fac un efort, în ciuda absurdului și al maximului de oribil – și din perspectiva lor. De urât, îl/îi urăsc în privința finalității pe care au avut-o acțiunile lui/lor, dar o altă parte din mine a simțit și altceva.

Întreaga poveste a trecut la un cu totul alt nivel, „o continuare captivantă și plină de neprevăzut a romanului Warcross! – cuvinte luate de pe spatele volumului –, un science-fiction, un thriller pe care nu știu dacă să îl mai privesc ca făcând parte din categoria Young Adult. Poate foarte ușor să fie o lectură dedicată și adulților, în care bucățile de puzzle pe care Marie Lu ne provoacă să le îmbinăm corect, pot crea dificultate și celor ce refuză să mai citească un Young Adult. O lume a viitorului atât de posibilă, care poate fi privită ca fiind deopotrivă palpitantă și terifiantă, în care bucuriile se pot transforma foarte ușor în cele mai mari orori și nenorociri pe care ți le-ai putea imagina, din punctul de vedere al tehnologiei și al lumii virtuale, în care stau și mă întreb dacă entuziasmul nu ar putea să fie înlocuit, foarte ușor, de frică.

smdirldes.PNG

La finalul primului volum, mi-am dorit foarte mult ca autoarea să îmi ofere mai multe detalii despre Hideo Tanaka, despre un personaj pentru care am simțit un interes uriaș, din clipa în care a început să se destăinuie în fața Emikei – Emikăi? – Chen, în acel moment în care mi-am dat seama că în spatele acelor ochi masculini, Marie Lu a construit un personaj pe care voiam să îl cunosc mai bine. Și am aflat despre el cât pentru a-mi hrăni această dorință, cât pentru a fi mulțumită, dar și cât pentru a simți nevoia să o caut pe autoare și să îi pun câteva întrebări cu iz amenințător. În privința personajului Emika Chen – întuneric ascuns în spatele unui curcubeu –, nu știu dacă pot spune de existența unei evoluții a acesteia în Wildcard. De fapt, nu cred că pot să menționez vreun personaj pe care să îl cataloghez drept fiind unul evoluat. Ea a avut un început destul de puternic în Warcross, deja o simțeam ca fiind un personaj puternic – de altfel ca toate celelalte –, această tărie fiind alimentată constant de lumea în care trăia, acolo unde nu prea își putea permite cineva să aibă atât garda jos, cât și să nu se gândească la cum oricine îi putea deveni dușman peste noapte.

În aceeași manieră în care am scris și pe Instagram, țin să precizez și aici faptul că două volume nu au fost – și nu vor fi niciodată – suficiente pentru a ține acel cititor care a devorat – cu ajutorul ochilor și în maniera livrească – aceste cărți. Îmi este imposibil să înțeleg cum poate un scriitor să construiască  o lume atât de complexă – din foarte multe puncte de vedere –, să ofere o astfel de poveste în care fiecare capitol să stârnească cititorului fel și fel de emoții, aceasta punând capăt întregului entuziasm, după doar două volume. Așa arată, pentru mine, autorul care este mai mult decât malefic. Știu, mulți ar putea să vină spunând faptul că autorul a știut mai bine de ce s-a oprit acolo unde a pus capăt – aiurea formulare –, și că acel prea mult strică se poate aplica și în cazul acesta. Nu pot fi convinsă. Warcross + Wildcard sunt dorință pură pentru mai mult!

 

„Lupoaica Franței” (Regii blestemați, #5) de Maurice Druon

DESCRIEREA: Crime, războaie şi trădări, minciuni şi senzualitate, prăbuşirea unei mari dinastii şi intrigile politice care au influenţat decisiv istoria Franţei.

O evadare din Turnul Londrei. O revoltă condusă de o regină pentru a-și alunga de pe tron propriul soț. O crimă atroce săvârșită asupra unui suveran. Întemnițat de Eduard al II-lea al Angliei, Roger Mortimer evadează, găsind adăpost și sprijin în Franța. Isabella, soția regelui, i se alătură, iar povestea de dragoste dintre lupoaica Franței și conducătorul baronilor englezi rebeli va pecetlui soarta acestuia din urmă. Se pare că fiica Regelui de Fier a dus peste Canalul Mânecii blestemul templierilor…

RECENZIA: O greșeală pe care se întâmplă să o fac foarte des atunci când vine vorba de cărțile de ficțiune istorică – și aici mă refer doar la serii, ale căror volume să fie toate publicate la noi – este faptul că le citesc la intervale destul de lungi de timp. Atunci când uit detaliile unui volum anterior dintr-o serie care se întâmplă să nu fie de ficțiune istorică, faptul că nu îmi mai aduc aminte de anumite detalii atunci când mă apuc să citesc următoarea carte, nu mă afectează atât de mult. Dar în momentul în care este vorba despre aspecte care țin de istorie, atunci când am goluri în memorie, problema se complică pentru mine. Iar în Lupoaica Franței am avut parte de astfel de inconveniente destul de des – mai mult decât mi-aș fi dorit și foarte enervante –, mai ales din cauza faptului că au existat numeroase personaje din volumul anterior, despre care nu mi-am mai adus aminte nimic, atât din ce au făcut în Legea bărbaților, cât și ce reprezentau acestea în serie. Voi face tot posibilul să nu mai treacă – din nou – doi ani între restul volumelor, deoarece ar fi mare păcat să nu înțeleg tot ce trebuie.

Pentru a face o introducere legată strict de acesta volum, voi începe cu personajul principal din primele două volume: Filip cel Frumos. Regele Franței de atunci a avut patru copii cu Ioana I de Navarra: Ludovic al X-lea, Filip al V-lea, Carol al IV-lea și Isabela, ajunsă regină a Angliei. Despre primii doi fii am tot scris în volumele anterioare, povestind impresia pe care mi-au lăsat-o aceștia la momentele în care fiecare a ajuns să stea pe tronul Franței, păreri mai bune sau nu. În Lupoaica Franței, a fost rândul lui Carol al IV-lea să își arate așa-zisele calități pe care le aavea în a cârmui țara. Dacă pe Ludovic al X-lea l-am urât, pe Filip al V-lea l-am plăcut destul de mult, pentru Carol al IV-lea am simțit o uriașă milă. Nu doar că, dintre cei trei regi de dinainte de el – aici incluzându-l și pe tatăl său –, l-am găsit a fi cel mai nepotrivit, un exemplu perfect al unui rege incompetent, influențabil și slab, l-am compătimit și foarte mult. Și nu știu dacă să îl învinovățesc, neapărat, pe el pentru cum era deoarece, fiind abia al treilea pretendent la tron, nimeni nu cred că se gândea atât de departe, încât să spună că avea să ajungă, vreodată, rege al Franței. Dar nici nu cred că cineva își imagina și că primii doi băieți aveau să moară, fără a lăsa un moștenitor de sex masculin.

„Fără îndoială, Carol al IV-lea nu era mult mai prost decât miile de bărbați de aceeași vârstă care, în regatul lui, arau câmpurile, rupeau suveicile la războaiele de țesut, vindeau smoală ori seu păcălindu-se la socoteală în prăvăliile lor. O soartă nefericită voia ca, având atât de puține calități necesare, el să fie rege.”

Titlul fiecărui volum de dinainte de Lupoaica Franței a fost unul foarte sugestibil, ajungând să știu ce semnificație avea să aibă fie din descriere, fie din prima jumătate a cărții. Nici în acesta nu am întâmpinat vreo dificultate în a-mi da seama ce reprezenta, și cum Filip cel Frumos a avut o singură fiică – franțuzoaică din sânge și englezoaică ajunsă prin căsătorie –, eram convinsă că avea să fie vorba despre Isabela, chiar și fără să citesc descrierea. Și am fost destul de entuziasmată pentru acest volum – poate cel mai mult, dintre toate care au fost și care vor urma după acesta –, deoarece prezența ei foarte importantă din al doilea volum – Regina sugrumată –, m-a făcut să îmi crească interesul pentru această regină trimisă spre a fi adoptată de Anglia. Dar am fost dezamăgită, până la final. Am refuzat să citesc ceva despre ea pe internet, deoarece îmi doream foarte mult să fiu surprinsă și să nu anticipez ceea ce avea să se întâmple pe mai departe. Ce mi-aș fi dorit în legătură cu ea a fost să aibă o implicare mai mare în Lupoaica Franței, îmi doream să îi fi văzut acea ferocitate, acel comportament de gheață și acea regină puternică pe care am descoperit-o în volumul doi – nu mai știu sigur dacă a apărut și în primul, Regele de fier.

Relația pe care a avut-o regina Isabela cu Roger Mortimer – țineam mult să o menționez în recenzie, deoarece a fost una dintre cauzele declanșării acțiunilor din carte –, am găsit-o a fi una naturală și nu prea. Nu știu cum a fost aceasta în realitate, cum s-a desfășurat iubirea lor în istorie și ce urmări a lăsat, până la urmă, în parcursul istoriei din Anglia și poate și Franța, dar cert este că în Lupoaica Franței am găsit-o a fi destul de sufocantă pentru mine, ca cititor. Nu au existat multe scene intime cu cei doi, scene în care să se afle singuri în vreo încăpere – sau peisaj exterior –, dar atâtea cât au fost, m-au sufocat. Puțin prea romantice, prea dramatice și oarecum de plastic. Chiar și în ciuda acelei promisiuni sacre. Poate că dragostea pe care Roger Mortimer a purtat-o pentru regina Isabela o fi fost adevărată, dar nu știu ce să spun și despre ceea ce a simțit ea pentru acest bărbat fugit în exil într-o țară în care voia să se simtă în siguranță, departe de un rege care îl ura peste măsură de mult. Nu am crezut-o cu adevărat, nu m-a convins și nu m-am simțit emoționată cam deloc atunci când își manifesta dragostea pentru el.   

„Cât de adevărat e că anii ne schimbă puțin firea și că nu există vârstă care să ne scutească de greșeli.”

În continuare certurile dintre contesa Mahaut și Robert d’Artois îmi inspiră o piesă de teatru comică, sau poate una mai mult tragi-comică. Și dacă în Lupoaica Franței nu le-am mai văzut atât de însuflețite și de gălăgioase, tachinările dintre cei doi categoric nu au lipsit. Niște ciupituri, poate, sau împunsături cu vorbe acide, dar mai mult ascunse, cel mult voalate. Pe regele Carol al IV-lea, în ciuda descrierii pe care i-am făcut-o mai sus, mi s-a părut destul de simpatic în multe cazuri. Comparativ cu fratele lui cel mai mare – Ludovic al X-lea –, prostia și poate neștiința nu au dus spre o imagine a omului orgolios, rău și foarte arogant, ci opusul acestor adjective. L-am văzut dornic de pace, de înțelegere între toți cei din jurul lui și o dorință aprigă de a fi iubit, apreciat și de a avea un moștenitor. Nu mi s-a părut a fi un om îndreptat spre a face rău, chiar dorindu-mi să aibă parte de noroc, ci nu doar de acel ghinion uriaș pe care l-a avut, devenind rege peste o țară atât de importantă în Europa de atunci.

mjnhbgvfy

Prințul Eduard – fiul Isabelei și al regelui Eduard al II-lea –, dintre toate personajele care au apărut, pentru prima dată, în Lupoaica Franței, mi-a plăcut cel mai mult. Spre deosebire de tatăl său, Eduard al III-lea mi-a dat impresia a deține calitățile necesare unui rege, și în ciuda faptului că nu am apucat să observ foarte mult, în acest volum, domnia lui, atât cât mi s-a arătat a fost de ajuns pentru a-mi forma această părere despre el. Pe lângă acest lucru, citind câte ceva despre el pe internet, am descoperit faptul că a fost unul dintre cei mai buni monarhi pe care i-a avut Anglia în Evul Mediu, domnind cincizeci de ani, și realizând foarte multe pentru țară, în acea perioadă. Iar una dintre cele mai importante realizări a fost faptul că a construit o Anglie care să fie privită drept fiind o putere militară în Europa. Aflând asemenea lucruri despre el, mi-a stârnit  și mai mult interesul și dorința de a citi lucruri despre el. Pe lângă asta mai cred și că o să devină, cât de curând, o nouă obsesie în materie de monarhi, lângă Henric al VIII-lea, Anne Boleyn și împărăteasa Elisabeta (Sisi) a Austro-Ungariei.

„Prințul Eduard aprobă sentința. Dar se gândea și începea să-și formeze în tăcere o părere despre comportamentul oamenilor ajunși în funcții înalte. Să asculte înainte de a vorbi, să se informeze înainte de a judeca, să înțeleagă îaninte de a decide și să păstreze mereu prezent în minte faptul că în fiecare om se află adunate laolaltă resursele celor mai bune și celor mai rele fapte. Acestea sunt, pentru un suveran, regulile fundamentale ale înțelepciunii.”

Spre deosebire de primele patru volume ale seriei – am făcut cam multe comparații în recenzia asta, mai multe decât mi-aș fi dorit –, în Lupoaica Franței, acțiunea propriu-zisă mi s-a părut a fi mai statică. Într-un procent prea mare pentru gustul meu, dar și pentru cum am fost învățată în celelalte volume, de către Maurice Druon. Dar pot spune că, în situația de față, nu pot da vina pe autor, ci pe istorie mai mult. Pe de cealaltă parte, pentru sufletul și imaginația mea, omorurile și detalierea acestora, le-a întrecut – categoric și cu mult – pe celelalte. Trebuie să recunosc faptul că am fost atât dezgustată și oripilată, cât și nu voiam să cred că oamenii erau în stare să ducă la îndeplinire astfel de moduri de a omorî un om, dar să se mai și bucure de ele. Poate că – după alte și alte cărți de istorie pe care le voi citi – voi ajunge să înțeleg, într-un final, dorința acestora de a ucide un om într-un astfel de mod barbar, dar niciodată nu voi ajunge să pricep motivul pentru care se puteau bucura de pe urma unei astfel de suferințe inumane. Oricâte explicații mi s-ar da.

Dacă Lupoaica Franței nu a ajuns nici măcar la nivelul celorlalte volume, darămite să fie preferatul meu, a fost o carte destul de interesantă, pe care am parcurs-o cu multă atenție, cu mult entuziasm și cu multă loialitate pentru una dintre seriile mele preferate. Am fost părtașă – prin prisma lui Maurice Druon la schimbarea istoriei, la sentințe și comploturi dintre cele mai crude, la nașterea unei iubiri ce avea să dureze decenii – și nu mă refer la cea evidentă –, orgolii ce nu ar fi putut să fie îndepărtate de nimeni și nimic, dar și la un sfârșit atât de plin de ură și suferință, încât m-a făcut să mă întristez foarte mult. Lupoaica Franței a fost și este puntea sigură spre cum urmează să se desfășoare evenimentele din ultimele două volume ale seriei Regii blestemați. Categoric am în plan să nu mai las atât de mult timp între citirea acestui volum și cel cu numărul șase – Crinul și leul. Mi s-a redeschis apetitul atât de mare pentru această serie și vreau să profit, la maximum, de acest lucru.

„ЯEvoluții” (Ultimul avanpost, #4) de Lavinia Călina

DESCRIEREA: Lupta dintre noii conducători ai Regatului României și rebelii credincioși vechii cauze a libertății devine aprigă, forțând-o pe Diane să ia partea unui aliat față de care jurase să se răzbune: Alex, fostul ei soț, care încă mai are un cuvânt greu de spus, armate loiale și… secrete nedezvăluite, desigur. Încercând să îi protejeze pe cei dragi, Diane află că jocurile pentru putere nu au limite, iar ea pare să fie doar un pion într-un angrenaj urnit cu mult timp înainte. Va avea oare forța să reziste trădărilor, conflictelor din rândurile rebelilor, dar și ei însăși?

Finalul seriei Ultimul avanpost este tot ceea ce ai așteptat și cu mult mai mult! 

RECENZIA: După cinci ani de la lansarea primului volum al seriei cu același nume, Ultimul avanpost, Lavinia Călina ne arată și finalul acestei distopii în totalitate românească, prin volumul intitulat ЯEvoluții. În toate aceste patru cărți ale seriei s-au întâmplat foarte multe lucruri, care au făcut fiecare volum diferit de celelalte trei, având elemente distinctive, astfel că mi-a fost destul de ușor – acum, după ce am lecturat și ЯEvoluții – să mă gândesc ce a avut special fiecare în parte. Și dacă ar fi să aleg un volum preferat, mi-ar fi aproape imposibil să fac acest lucru. Deoarece fiecare a avut plusurile și minusurile lui, în toate au fost părți care să mă fi impresionat mai mult sau mai puțin, în care personajele să fi luat deciziii pe placul sau nu al meu. În schimb, pot spune faptul că, având în vedere că Ultimul avanpost a fost volumul de debut al Laviniei Călina, evoluția acesteia – făcând o comparație între prima și ultima carte din serie – este una foarte vizibilă. Descrierile sunt mult mai detaliate, unele aspecte au un grad de complexitate mai mare, iar dialogurile personajelor par a fi și mai credibile decât înainte.

Sunt la a doua citire a acestui volum, prima dată a fost când am primit ЯEvoluții cadou de ziua mea, și cum eram atât de entuziasmată să aflu cum avea să se termine, m-am apucat să îl citesc imediat. Problema a fost faptul că mă aflam într-o perioadă încărcată, așa că am tot amânat scrierea recenziei până în clipa în care mi-am dat seama că uitasem din detalii atât de mult, încât nu aveam ce să scriu în acea recenzie. Astfel că am mai lăsat să treacă o altă perioadă, ca zilele trecute să mă apuc să îl recitesc. Diferența dintre prima și a doua oară a fost faptul că mi-am dat seama că am înțeles mai bine volumul, că am putut să mă conectez cu situația personajelor la un nivel mai înalt, dar am și eliminat anumite neplăceri pe care le-am observat întâia oară. Astfel că mi-am dat seama – din nou – de faptul că mi-a plăcut mult mai mult ЯEvoluții la a doua citire.

„(…) Poate că din când în când e bine să ne mai uităm și spre trecut dacă vrem să vedem cât am evoluat, câte am învățat și cum ne-am modelat pentru persoanele pe care le iubim.”

Recenzia volumului cu numărul trei – Renașterea – am scris-o acum aproape doi ani, concluzia fiind că nu mai am în minte foarte multe detalii din acea carte, dar ceea ce știu cu exactitate este finalul pe care l-a avut aceasta. S-a terminat într-un moment critic, cu personaje aliate care, în mod normal, ar fi fost la capete diferite ale situației, într-o scenă în care totul s-ar fi putut încheia oricum și oricând. Acesta a fost și motivul pentru care m-am apucat, și am vrut atât de mult, să citesc, prima dată, ЯEvoluții, cu toate că știam în ce perioadă încărcată mă aflam: aveam emoții mari pentru unele personaje și voiam foarte mult să le aflu soarta. Pentru cei care ați citit al treilea volum și încă nu ați apucat să îl parcurgeți și pe acesta, să știți că vă așteaptă un început încărcat cu trăiri.

Mi-am promis că nu voi face o comparație între ЯEvoluții și celelalte trei volume – deoarece nu îmi aduc aminte destule detalii, dar și pentru că mi se pare puțin aiurea –, dar ce pot spune este că mi s-a părut un volum mai static față de restul din serie. Și nu îl pot considera, neapărat, ca fiind un minus, datorită faptului că s-au desfășurat anumite evenimente destul de importante pentru deznodământul întregii povești. Poate că mi-aș fi dorit mai multă acțiune în unele cazuri – setea aceasta fiind cauzată de faptul că Lavinia Călina ne-a obișnuit, mai tot timpul, cu o acțiune explozibilă și imprevizibilă –, dar, așa cum am precizat, a compensat cu anumite informații pe care le-am aflat în tot acel timp mai liniștit al volumului.

Și da, poate că unele dezvăluiri și întâmplări mi s-au părut destul de previzibile și puțin forțate în unele cazuri, poate că mi-aș fi dorit ca drumul anumitor întâmplări să fi avut un alt curs și să mă surprindă mai mult. Dar modul cum scriitoarea a reușit să vrăjească cititorul, în așa fel încât să conteze mai puțin aceste aspecte, să poți trece peste ele cu mai multă ușurință, nu a lipsit nici din acest volum. Lavinia Călina are un talent atât de a nara, cât și de a ține cititorul mai mereu în priză, cum destul de puțini scriitori români – contemporani – au reușit și pot să o facă și acum. Reușește să se plieze atât pe limbajul cititorului tânăr, cât și pe ceea ce îl atrage pe acesta cel mai mult, astfel că a făcut parcurgerea întregii cărți într-un mod foarte alert.

„(…) Cel mai groaznic lucru e că în lumea în care trăim noi să ții la unele persoane, să le iubești reprezenta un avantaj pentru adversar. Se puteau folosi oricând de asta ca să te îngenuncheze. (…)”

Pe Diane știu că am plăcut-o destul de mult în primele două volume, mă aflam mereu de partea ei, cât și al felului cum acționa și cum se ținea pe poziții, dar țin minte că de la al treilea volum a început să îmi devină destul de antipatică, ca în ЯEvoluții să ajung, încetul cu încetul, să nu o mai suport deloc. Pentru faptul că devenea tot mai enervantă, mai certăreață și mai arogantă cu mulți din jurul ei – și, în mod special, cu un anume personaj, un comportament pe care nu prea l-am găsit justificat –, dar și pentru faptul că am simțit-o egoistă. Cu toate că voia să arate – și credea că este așa – cum că făcea totul pentru persoanele dragi, impresia pe care mi-a lăsat-o a fost de binele propriei persoane. Poate Lavinia Călina nu a construit-o astfel în acest volum, poate acțiunile ei din ЯEvoluții mi-au lăsat doar mie această părere, dar cert este că, din toate cărțile seriei Ultimul avanpost, în aceasta am plăcut-o cel mai puțin.

Pe de cealaltă parte – referindu-mă tot la Diane –, ce mi-a plăcut foarte mult a fost faptul că autoarea nu s-a mai concentrat atât de mult pe persoana Diane. Într-adevăr, a avut misiuni importante în acest volum, tot ceea ce făcea însemna ceva semnificativ, dar nu am mai privit-o ca fiind personajul principal. Spre deosebire de celelalte volume, în acesta am simțit-o mai mult în umbră, lăsând în centrul atenției alte personaje să își facă jocul. Și dacă, până acum, nu m-a deranjat deloc faptul că cele trei volume au fost povestite din perspectiva acesteia, în ЯEvoluții am simțit cel mai mult lipsa scrierii la persoana a treia; pe care o și prefer, de fapt. De ce? Pentru că, având în vedere că, așa cum am precizat, nu am mai găsit-o pe Diane în rolul principal, voiam să aflu mai multe despre gândurile celorlalte personaje. Dar sunt conștientă că ar fi fost foarte ciudat și aiurea ca acest volum să fi fost scris la persoana a treia, când celelalte sunt la prima persoană. Așa că am încercat să îmi imaginez cam ce gânduri ar fi avut personajele respective, în momentele în care mi-aș fi dorit persoana a treia, din experiențele trecute cu acestea, și din ce personalitate le-a creat Lavinia Călina.

„Știu că unii consideră că moartea e cea mai mare pedeapsă pentru un personaj negativ dintr-o poveste, dar nu e așa. Nu! Adevărata lor pedeapsă e când lumea lor se schimbă, când își pierd puterea, când se uită în oglindă și nu se mai recunosc, când ajung în locul celor pe care au vrut la un moment dat să-l distrugă.

În privința celorlalte personaje, Alex este și va rămâne favoritul meu all-the-time, deoarece mi s-a părut a fi cel mai interesant dintre toate celelalte, care mi-a stârnit cel mai des curiozitatea și care a reușit să și-o mențină până la final. Despre evoluția lui în ЯEvoluții – am avut o formulare cam ciudată, dar asta este – prefer să nu discut, pentru a nu dezvăluii foarte multe, dar cert este că nu a rămas un personaj static. Dacă în toată experiența pe care am avut-o cu seria Ultimul avanpost am tot căutat să îl asemăn cu un actor, abia în ЯEvoluții am putut să îmi dau seama cine s-ar potrivi cu el – atât la comportament, cât și la trăsăturile fizice –, iar acesta ar fi Chris Wood. Nu acel Chris Wood din Supergirl sau Containment, ci versiunea lui din The Vampire Diaries, când îl interpreta pe Kai Parker. Personalitatea lui de atunci – foarte arogant și plin de acea siguranță ușor bolnavă – consider că s-ar potrivi perfect cu Alex. Doar personalitatea de atunci și Chris Wood de acum. Cât despre restul personajelor pentru care să fi simțit ceva pozitiv, ar fi Teodora, Otescu și Patrik.

nhbghgyhtg.PNG

ЯEvoluții a fost cartea care nu mi-aș fi dorit să existe – nu din cauza felului cum s-a terminat –, deoarece, odată cu aceasta, a venit și finalul seriei. A fost un volum în care, așa cum am mai menționat în recenzie, acțiunea a fost plasată mai mult pe al doilea loc, dar care a fost încărcat de răsturnări de situație, de trădări de la persoane de la care nu te-ai fi așteptat, de evenimente memorabile și în care tensiunea a plutit deasupra fiecărei pagini. Per total – pentru că s-a ajuns la final și cu această serie și parcă nu îmi vine să cred că nu va mai trebui să mai aștept și alte volume – a fost o aventură și o excursie foarte plăcută și care a meritat din plin așteptarea din fiecare an.

Chiar sper ca Lavinia Călina să se gândească să facă o altă serie în acest univers, i-au mai rămas resurse destule, după părerea mea, deoarece cred că mai are de ce să se lege și mai are câteva lucruri de spus. Au rămas niște aspecte care ar putea să formeze, frumos, o altă poveste foarte interesantă și pe care aș citi-o cu multă plăcere. Având în vedere contextul în care s-a încheiat ЯEvoluții. Ultimul avanpost este, în continuare, seria preferată de la Lavinia Călina, seria prin care am descoperit-o în literatura din România, dar și care m-a făcut să mă gândesc la faptul că o să fie o autoare cu un parcurs frumos în lumea literară.

„Fiica eminenței cenușii” (The Plantagenet and Tudor Novels, #4) de Philippa Gregory

DESCRIEREA: Fiica eminenței cenușii, al patrulea roman din ciclul dedicat Războiului celor Două Roze, aduce în prim-plan una dintre reginele mai puțin cunoscute ale istoriei: Anne Neville.

Folosită din copilărie ca pion în jocurile politice ambițioase ale tatălui ei și aruncată necontenit între cele două tabere rivale din celebrul Război, Casa de Lancaster și Casa de York, Anne Neville cunoaște din plin suișurile și coborâșurile roții destinului. 

Văduvă și orfană la doar paisprezece ani, hotărăște să-și ia viața în propriile mâini, căsătorindu-se cu Richard, ducele de Gloucester și fratele regelui Edward al IV-lea. Această alianță îi va aduce cele mai înalte onoruri – tronul Angliei, la care a visat tatăl ei –, dar și cele mai mari nenorociri, dușmănii și, în cele din urmă, moartea.

RECENZIA: Poate că Anne Neville nu a fost una dintre reginele foarte cunoscute pe care le-a avut Anglia, de-a lungul timpului – nu a apucat să stea pe tron decât aproape doi ani, murind la vârsta de doar douăzeci și opt –, dar citind Fiica eminenței cenușii, am realizat faptul că a avut atât una dintre cele mai triste domnii, cât și una dintre cele mai nefericite vieți. Dacă în celelalte cărți pe care le-am citit din această serie – plus din serialul The White Queen –, nu am putut să o observ atât de bine cât mi-am dorit, acest volum a fost dedicat, întru-totul, ei. Astfel că am avut-o în plină atenție pentru cinci sute de pagini. Iar dacă Philippa Gregory a vrut ca Anne Neville – o personalitate istorică care nu a primit foarte multă atenție – să aibă parte de o carte scrisă din perspectiva ei – cu toate că a conținut și destulă ficțiune –, denotă faptul că a contat foarte mult în ochii scriitoarei. Și în ai mei, deopotrivă. Dar motivele mele le puteți citi mai jos.

Anne_Neville

„Înțeleg asta, căci știu cum e să fii mereu ultimul într-o familie în care domnește rivalitatea. Însă nu i-o mărturisesc niciodată – Richard are o fire mândră de nordic, aprigă și grozav de simțitoare, și nu i-ar plăcea deloc dacă i-aș spune că-l înțeleg, tot așa cum nu mi-ar plăcea mie dacă m-ar căina pentru că sunt mai mică decât Isabel, pentru că sunt cu totul obișnuită, pe când ea e frumoasă, și pentru că sunt fată, când toată lumea aștepta un fiu moștenitor. Unele lucruri e mai bine să nu le rostești niciodată: Richard și cu mine știm că visăm la lucruri mărețe, dar știm și că nimeni nu trebuie să afle vreodată visele noastre de măreție.”

Când descoperi un personaj într-o carte care nu a fost scrisă din perspectiva lui, unele evenimente la care acesta a luat parte, ajungi să le privești dintr-un alt punct de vedere – unul care nu este favorabil lui. Așa s-a întâmplat, pentru mine, atunci când am citit despre Anne Neville în volumul Regina albă, acolo unde am aflat – din păcate, și cer să îmi fie iertată ignoranța – despre faptul că a existat acest personaj istoric. Aveam vagi cunoștințe despre Richard al III-lea – soțul acesteia –, aspecte ce nu prea se legau de Anne Neville, dar în privința ei, abia în cartea menționată mai sus am făcut cunoștință – cu ghilimele de rigoare – cu fata și regina Anne Neville.

Și înainte de a merge mai departe cu recenzia, țin să menționez că am luat hotărârea de a scrie – în această recenzie – mai mult despre figura istorică Anne Neville, ci nu de evenimentele petrecute în perioada aceea. De ce? Pentru că am tot scris în recenziile celorlalte trei cărți din serie – ale căror evenimente s-au petrecut în același timp cu cele din Fiica eminenței cenușii, dar din perspectiva celorlalte personaje, doar într-o carte viața mergând și mai departe, după moartea Annei Neville – despre ce s-a întâmplat, din punct de vedere istoric, în acea perioadă, așa că nu doresc să mă repet iarăși și iarăși. Astfel că, în recenzia aceasta voi scrie doar despre părerea pe care mi-am făcut-o despre Anne Neville, de-a lungul volumului, a sentimentelor ei, a suferinței pe care a simțit-o constant în această carte, dar și a altor aspecte ce au ținut de aceasta.

„(…) Chiar și când ne certăm ca două pisici turbate, faptul că o aveam pe Izzy ca să mă cert cu ea era o alinare. La fel ca zidurile Castelului Calais, face parte din peisajul vieții mele. Am fost născută și crescută să fiu pe locul al doilea, după ea, frumusețea familiei. Am pășit mereu pe urmele unei surori mai mari ambițioase, hotărâte, gălăgioase. Acum, dintr-odată, sunt singură. (…)”

MV5BMTQ4MzYyMTgzNl5BMl5BanBnXkFtZTgwMzI1NzgxMDE@._V1_SX1500_CR0,0,1500,999_AL_

Anne Neville, fiica mai marelui făcător-de-regi – titulatura pe care a avut-o tatăl ei, Richard Neville, conte de Warwick de-a lungul anilor – a fost o femeie care părea a fi nefericită încă de mic copil. Având în vedere că era a doua fiică a părinților ei – aceștia neavând băieți –, în orice era vorba, sora ei, Isabel, avea mai tot timpul întâietate. Că era fată sau băiat, până la urmă era primul copil, astfel că cea mai mare atenție era îndreptată spre aceasta. Iar acest aspect l-am putut observa în gândurile Annei foarte des, ajungând să se lege de faptul că era al doilea copil în mai toate cugetările pe care le avea, tot timpul când se aflau amândouă în vreo cameră. S-a simțit profund nefericită, într-o oarecare măsură abandonată și mai tot timpul inferioară surorii ei, astfel că, oricât de mult își iubea sora – la rândul ei fiind iubită de către Isabel –, oricâtă grijă își purtau una alteia, acea rivalitate dintre ele putea fi observată des, fiind pregnantă în viețile lor. Totul ajungând să fie amplificat și de faptul că aveau un rang mare, dar și pentru că tatăl lor – în special –, ținea mereu să repete faptul că vor ajunge niște femei importante.

În vremurile noastre, motivele dintre certurile lor – marea majoritate, cel puțin –, acum mi se par a fi puerile, copilărești, dar pentru acel secol – și altele care vor mai urma –, să fii primul născut avea avantaje foarte mari. Să dorești să fii privită de cei de la curte cu mai multă atenție, să fii tu cea care pășea înaintea surorii tale, să fii cea la care tatăl tău se uita cel mai mult, să fii curtată, însemna foarte mult; chiar totul în unele cazuri. Iar Anne Neville, o bună parte din cei douăzeci și opt de ani pe care i-a trăit, s-a simțit mai tot timpul în umbra surorii mai mari – Isabel. Și cu toate acestea, a ajuns să facă ceva ce ambele tânjeau, doar ea reușind: să devină regina Angliei, prețul plătit fiind faptul că a rămas singură. Cu sora moartă, cu tatăl ce își pierduse viața pe câmpul de luptă și cu o mamă care – cu adevărat – nu îi voia binele, Anne și-a dus ultimele clipe din viață, până la urmă, singură. Și în ciuda faptului că își avea soțul lângă – și pe care l-a iubit atât de mult –, prezența nepoatei acestuia, a frumoasei, delicatei și seducătoarei prințesese Elisabeth de York, îi lua și ultima bucurie pe care o mai avea. Pentru că, se știe foarte bine faptul că regele Richard al III-lea și Elisabeth de York ar fi avut o aventură atât cât Anne a trăit, cât și după moartea acesteia. 

„Cu toate astea, nu pot să o văd pe regină ca pe dușmanca mea, fiindcă nu pot scăpa de sentimentul că ea are dreptate și noi greșim, iar disprețul ei deschis față de mine și de sora mea e îndreptățit, câștigat de tatăl meu. Nu pot fi mânioasă, mi-e prea rușine. (…) Îmi pare rău, grozav de rău, pentru tot ce s-a petrecut, însă nu pot să i-o spun, iar ea arată limpede că nu vrea să audă nimic de la mine.”

The White Queen

Spre deosebire de viața celorlalte două personaje istorice – Jacquetta Rivers și Elisabeth Woodville, pe Elisabeth de York nu o iau în calcul, din cauza faptului că viața ei a început, cu adevărat, după moartea lui Anne Neville –, această tânără din nobilime, această femeie de un rang foarte înalt, cu o familie foarte importantă în Anglia acelei vremi, pentru mine Anne Neville a avut cea mai de compătimit viață. A trebuit să treacă prin cele mai multe obstacole, să sufere cele mai drastice schimbări, să ajungă să fie pion principal într-un război parcă fără sfârșit, ca la final să aibă parte de atât de puțină fericire. Dar ce am apreciat din tot acest iureș de trăiri, dezamăgiri și durere, a fost faptul că, făcând o comparație între fetița Anne Neville de la primele pagini ale cărții și regina Anne Neville, schimbarea este una foarte mare. Deoarece s-a călit, a devenit mai puternică, mai încrezătoare în propria persoană și mult mai greu de doborât atât de cei din familie – cât a mai trăit sora ei și soțul acesteia, George Clarence, fratele lui Edward al IV-lea și Richard al III-lea –, cât și de cei din afara ei. Până și ea reușind să recunoască, într-un final, și parcă mulțumind – într-o oarecare măsură – întregii suferințe pe care a fost nevoită să o îndure, de-a lungul vieții ei, deoarece a făcut-o să fie mult mai puternică și mai conștientă de faptul că poate să realizeze multe dacă deține o mai mare încredere în propriile forțe. Iar aspectul pe care l-am apreciat cel mai mult în această carte este acesta: faptul cum a evoluat. 

Nu știu dacă Richard al III-lea a iubit-o cu adevărat, dacă toate sentimentele pe care ea le-a nutrit pentru el – din copilărie, chiar – a fost și reciproce, dar atât cât am putut să observ din conversațiile lor intime și mai puțin în particular, a ținut la ea destul de mult. Pentru că, mă îndoiesc că ar fi făcut un sacrificiu atât de mare – cerând-o în căsătorie –, doar pentru că i-ar fi purtat vreo milă sau s-ar fi simțit obligat să o ia de soție, pentru contele de Warwick, la care ținuse atât de mult. Plus faptul că am simțit o legătură destul de strânsă între ei, ceva ce mă îndoiesc că poți să găsești între doi oameni care nu țin unul la celălalt. Mai ales faptul că, din ce părere am reușit să îmi formez despre el în această carte – mai mult decât în celelalte –, nu părea a fi un bărbat rău, manipulator și care își dorea foarte multă putere, fiind mai mult genul pe care îl găseai mai mult stând în umbră, ascultând conversațiile altora, și fiind foarte loial familiei din care făcea parte – în special în fața regelui Edward al IV-lea la care ținea și pe care îl aprecia atât de mult.

Și cum tot sunt la Richard, atunci când am citit Regina albă, țin minte faptul că tot s-a pomenit cum că acesta ar fi ales să devină regele Angliei pentru că își dorea, era avid de putere și nu voia să lase cârmuirea regatului pe mâna familiei Rivers, cei din neamul reginei Elisabeth Woodville. Acum nu știu ce a considerat Richard, cu adevărat, la acea vreme – nu am căutat informații suplimentare –, iar faptul că Regina albă a fost povestită din perspectiva Elisabethei Woodville, se explică de ce a fost totul întors împotriva lui, dar cert este că în Fiica eminenței cenușii povestea a fost o cu totul alta. Singurul aspect care s-a potrivit a fost ultimul, faptul că nu voia să lase regatul pe mâna familiei Rivers, o Casă care ajungea să fie tot mai puternică, prin prisma faptului că aveau o regină din neamul lor pe tronul Angliei. Iar dorința de putere pe care se presupune că și-ar fi dorit-o Richard, parcă se bate cap în cap cu ceea ce am scris în paragraful de mai sus. 

„(…) Voi fi regina Angliei și voi fi împăcată. Richard m-a făcut soția lui în fața lui Dumnezeu; mă face regina lui în fața întregii lumi. Nu-i nevoie să mă mai întreb dacă mă iubește. Mi-a dăruit inelul lui în taină și coroana în văzul tuturor. Voi fi regina Anne, cum și-a dorit tata.”

MV5BNjczZWE4ZmQtOGQ4OS00NWM0LWI3MmUtMjc1OWU5NzVmZWYwXkEyXkFqcGdeQXVyNTQxMTIxMTk@._V1_SY1000_SX1500_AL_.jpg

Rivers ar fi ajuns să conducă – oarecum – Anglia, deoarece fiul cel mare al reginei Elisabeth Woodville, la moartea regelui Edward al IV-lea, era prea mic pentru a conduce, astfel că avea nevoie de un regent. Edward al IV-lea l-a ales pe Richard, iar Elisabeth Woodville nevrând să accepte așa ceva, voia să facă totul posibil pentru a-i lua acest drept de a conduce regatul până la majoratul acestuia, pentru a ajunge ea să fie regentul fiului ei. Nici eu nu am fost un mare fan al familiei Rivers – cu toate că mi-a plăcut foarte mult de Jacquetta și de Elisabeth –, așa că decizia lui Richard a fost în asentimentul meu. Cum am spus mai sus, în realitate nu știu cum a fost; care motiv a avut, până la urmă, de a dori să urce pe tron, având în vedere că, spre deosebire de fratele lui, George, nu a vrut niciodată să îl dea jos pe Edward al IV-lea de pe tron, pentru a urca el. Din contra, l-a susținut foarte mult și a fost de partea lui în cele mai întunecate momente ale domeniei.

„(…) M-am născut fiica eminenței cenușii, a făcătorului de regi, iar mâine planul lui pentru mine va da roade și voi fi regină. Și când soțul meu va muri, fiul nostru, Edward, nepotul eminenței cenușii, va fi la rândul lui rege, iar Casa Warwick va fi casa regală a Angliei.”

Fiica eminenței cenușii, prin prisma lui Anne Neville, una dintre figurile istorice mai puțin cunoscute – pentru mine, cel puțin – și prin scriitura inconfundabilă a Philippei Gregory, a reușit să aducă în prim-plan aspecte ale istoriei Angliei din acea vreme, ce nu erau atât de vizibile în volumele anterioare. M-a făcut să îmi dau seama că lucrurile nu au stat așa cum mi-au fost înfățișate în cărțile de dinainte – chit că au fost elemente fantastice sau nu –, să apreciez anumite personaje pe care înainte nu simțeam nimic de bine despre ele, dar și să îmi doresc să aflu și mai multe lucruri atât despre Anne Neville, cât și despre soțul acesteia, regele Richard al III-lea.

Pe de cealaltă parte, în Fiica eminenței cenușii, cu toate că a fost vorba despre evenimente cunoscute și în volumele anterioare, nu am putut să rămân impasibilă și mai puțin impresionată în fața comploturilor, secretelor – care au adus atât de multă moarte și destabilizare –, a unor dorințe de supremație ridicate la un rang atât de înalt și fără limite, dar și la multă tristețe, singurătate dar și impresia de folosire pentru niște scopuri egoiste. Și abia aștept să citesc și celelalte patru volume apărute la editura Polirom, sperând să fie traduse și restul, în cursul timpului.

 

 

„Ascensiunea” (Destinul Reginei, #1) de Rebecca Ross

DESCRIEREA: Deoarece este un copil din flori, mademoiselle Brienna Colbert a fost alungată din nobila ei familie și trimisă la Casa Magnalia, o școală pentru cei care doresc să devină maeștri ai uneia dintre cele cinci pasiuni: artele plastice, muzica, arta dramatică, înțelepciunea și cunoașterea.

Pe măsură ce ziua absolvirii se apropie, Brienna trebuie să facă față nu doar sentimentelor sale interzise față de inteligentul și frumosul ei profesor, maestrul cunoașterii Cartier Évariste, ci și năucitoarelor amintiri ale unuia dintre strămoșii săi, pe care începe să le retrăiască aievea. Iar aceste țăndări ale trecutului dau la iveală secrete periculoase și ajung să o arunce pe tânără în mijlocul unui complot îndrăzneț, aproape nebunesc, menit să îl detroneze pe regele nedrept al Maevanei pentru a o reînscăuna pe urmașa reginelor îndrituite și a redeștepta la viață magia.

Războiul e pe punctul să înceapă, iar Brienna trebuie să aleagă de partea cui vrea să lupte: a pasiunii, loialității și dreptății sau a familiei de sânge și a ambiției.

RECENZIA: Ascensiunea a fost una dintre cărțile – care nu aveau o recenzie pe blog – pe care mi-am dorit foarte mult să le recitesc, astfel că a ajuns să distrugă tot ceea ce am scris despre aceasta în secțiunea de recenzii, de pe Goodreads: faptul că ar fi una dintre cărțile/seriile pe care sufletul meu dorește să își țină părerea pentru sine. Cum de m-am răzgândit, nu prea îmi vine în cap un motiv foarte puternic, ci pur și simplu asta mi-a fost dorința în momentul în care am văzut Ascensiunea în bibliotecă – în timp ce căutam cărțile pe care voiam să le recitesc. Poate și datorită faptului că cei de la Leda Edge au anunțat apariția, în perioada următoare, a volumului final al duologiei, și mi-am spus că o recitire – pentru a-mi mai aminti din detaliile uitate – ar fi cum nu se poate mai potrivită.

Captură

O să încep discuția despre conținutul cărții cu Brienna, doar că nu voi scrie despre părerea pe care mi-am format-o în legătură cu felul cum gândea și a deciziilor pe care le lua, dar cu faptul că volumul a fost scris din perspectiva ei. Ce m-a bucurat foarte mult cu privire la povestira din perspectiva Briennei a fost faptul că da, în cam toate cărțile de genul – fantasy, cu tinere luptătoare, cărți young adult –, dacă aceasta este scrisă din punctul de vedere al unui băiat sau al unei fete, el sau ea sunt personajul principal. Eu nu am privit-o astfel pe Brienna pe tot parcursul desfășurării volumului, ci m-a dus cu gândul, mai tot timpul, în direcția unui personaj secundar. Da, are un rol foarte important în poveste – chiar vital aș putea spune –, multe întâmplări se învârt în jurul ei, dar nu am simțit nicio secundă faptul că ea este acel personaj care contează cel mai mult, care are cea mai mare însemnătate și pe care Rebecca Ross a vrut să o vedem cel mai bine. Iar aici mă refer la regina Isolde. Poate sunt eronată – nu exclud varianta asta –, poate ideile autoarei nu au nicio legătură cu ce am eu în cap dar, pentru mine, nu Brienna este acel personaj principal; dar s-ar putea să îmi schimb impresia în volumul doi, mai ales că am citit descrierea acestuia și treburile ar sta diferit acolo.

Ce am scris mai sus l-am privit drept fiind un aspect pozitiv, și așa o să continui și mai departe, urmând ca la final să aduc în prim-plan ceea ce nu a fost pe placul meu. Legendele, istoria celor două regate, cum femeile din Maevana erau privite ca fiind niște luptătoare – și în general, oamenii de acolo aveau o anume alură mai sălbatică, ce putea face, cu ușurință, diferența dintre cei de acolo și locuitorii Valeniei –, dar și întreaga idee a seriei, m-au încântat poate cel mai mult. Conceptul de ardenă și stăpân/stăpână a pasiunii, toate cele cinci pasiuni care aveau – fiecare în parte – o foarte mare importanță, dar și un anume aspect care mi-a adus puțin aminte de seria Divergent, au făcut ca interesul să îmi tot crească. Ascensiunea a reușit să mă ducă într-o lume de epocă, în care trăsurile, rochiile voluminoase, eleganța și rafinamentul nu erau doar niște cuvinte din trecut, ci făceau parte din viața de zi cu zi atât a nobilimii, cât și a oamenilor de rând, dintr-un anumit punct de vedere. Atmosfera în sine – în ciuda faptului că a fost încărcată, de cele mai multe ori, cu tristețe, comploturi, spionaj și ură – a fost una destul de poetică, cu miros de flori, de liniște și aer proaspăt.

smdjcns,

Mi s-a întâmplat de puține ori recitesc cărți, așa că nu am mai avut parte de o astfel de situație înainte. Prima dată când am citit Ascensiunea, fiind îmbătată efectiv de ideea cărții, de toate descrierile făcute de autoare, de cele șase ardene și de celelalte motive existente, am trecut – sau pur și simplu mintea mea a refuzat să vadă – peste neplăcerile peste care am dat acum, la cea de-a două citire. Spre exemplu: ce m-a sâcâit groaznic au fost acele momente în care totul era atât de vizibil, anumite informații puteau să fie aflate foarte ușor, autoarea preferând să le lase în ceață, pentru a prelungii așa-zisul suspans care nu prea a mai existat. Sunt situații în care se înțeleg aceste decizii – mai ales când nu există deloc indicii de care să te legi, astfel că ești nevoit să te lași pe mâna anumitor situații –, dar sunt altele, cum a fost în cazul acestei cărți, în care tu, ca cititor, cunoști calea de a afla acele informații, doar că nu poți deslușii misterul, din cauza faptului că autorul nu lasă personajele să găsească răspunsul. Așa că cititorul are mâinile legate. Mai ales când totul se găsește într-un anume arbore genealogic, ce ține de o anumită familie. Și mă îndoiesc că nu cunoștea cineva numele din acel arbore, sau nu se găseau cărți despre acea familie, mai ales având în vedere importanța familiei respective.

Iar un al doilea exemplu: Brienna și Carier. Când am citit prima dată Ascensiunea, ceea ce se forma/închega/lega între aceste două personaje mi se părea a fi pur normal, amețitor, boem și foarte efervescent. Dar acum, cu cât am avansat în citirea volumului, am început să-mi mai aduc aminte din întâmplări, astfel că nu avea cum să mă mai surprindă ceva, așa că mintea mea s-a agățat, automat, de aspectele cărora nu le-am dat atenție la prima lecturare. Faptul că Brienna-Carier – din punctul de vedere al chestiilor ce nu mai țin de ardenă-maestru – au ajuns să mi se pară ceva puțin enervant și nu foarte natural, mi-a făcut parcurgerea cărții destul de anevoioasă deoarece, nu de puține ori, îmi venea să las cartea din mână. Mă enervam foarte mult, din cauza faptului că reușea să mă adâncească și mai mult într-un clișeu pe care nu mi-l doresc în cărțile de genul: fantasy-romance și ce mai este la mijloc.

smdjcns

Volumul a fost grăbit, și oricât de bine m-am simțit în atmosfera aceea – despre care am scris mai la începutul recenziei –, nu am putut să nu remarc și acest fapt. Cel puțin a doua jumătate a volumului a trecut fulgerător prin fața ochilor mei, și nu la modul bun, din păcate. Totul s-a întâmplat mult prea repede, lucrurile s-au potrivit într-un fel destul de fals, mult prea plastificat. Așa că nu prea am avut cum să asimilez unele aspecte, plus că anumite scene m-au făcut să simt toată situația respectivă foarte puțin credibilă și posibilă – chiar și într-o lume fantastică. Toată ideea volumului s-ar fi potrivit mai bine în două cărți, iar faptul că această serie va mai avea doar un volum, nu prea mă încântă foarte mult. Am privit mai mult Ascensiunea drept fiind o schiță a ceea ce trebuia să scrie Rebecca Ross, nicidecum o carte finalizată.

Cartea asta m-a determinat să-mi dau seama că – de fapt – sunt adeptă a scrierii la persoana a treia, nu cea la persoana întâi. Pentru că, oricât de bine ar scrie un anume autor la persoana întâi, pe mine niciodată nu va reuși să mă facă să accept totul în povestea lui, nu atunci când trăiesc mereu cu gândul că anumite lucruri lipsesc fix din cauza asta: că povestea este scrisă la persoana întâi. Mai ales cărți din genul fantastic/si-fi, acolo unde consider că atenția la detalii – atât ce ține de locație, timp, cât și de gândurile personajelor – trebuie să fie mult mai mare. Așa cum am spus, oricât de bine ar scrie acel autor la persoana întâi, și oricât de mult mi-ar plăcea stilul lui de-a nara – la al doilea punct încadrându-se și Rebecca Ross –, pentru totdeauna o să tânjesc la o astfel de plăcere nu vinovată.

msjdncs

În ciuda aspectelor mai puțin plăcute pe care le-am descoperit, Rebecca Ross nu a reușit să își pierdă din interesul pe care doresc să îl acord viitoarelor cărți pe care le scrie/va scrie. Iar volumul doi și final al acestei serii – Înfruntarea –, categoric își va avea locul în biblioteca mea, chiar dacă stau și mă întreb cum va putea autoarea să rezolte totul într-un singur volum. Ținând cont de ce impresie mi-a lăsat la finalul acestuia toată situația în care se găseau personajele. Rebecca Ross este genul acela de scriitor care mi-aș fi dorit să fi devenit, dacă ar fi fost posibil să ajung să public. Da, volumul a conținut clișeele pe care le urăsc groaznic, dar muzicalitatea stilului ei de-a scrie – făcând abstracție de multele dialoguri goale –, faptul că îi place această lume a basmelor, al chestiilor boeme, a zânismelor și al tuturor aspectelor ce țin de lumea fantastică, tipică elfilor, mă ține de partea ei. Dacă înțelegeți la ce mă refer. Nu acel gen fantastic atât de violent, ci mai mult spiritual, pacifist și care ascunde indicii pe care trebuie să le descoperi cu atenție, după ce sapi foarte mult în străfundurile pământului sau sub un morman fără sfârșit de frunze. Iar dacă îi urmăriți contul de Instagram, știți cu siguranță despre ce vorbesc. Are unul dintre cele mai frumoase pagini de autor pe care le-am văzut – și am văzut multe. Iar asta mă vrăjește atât de mult mult și mă ține atât de legată de lumea/lumile din capul ei. Și mă repet: Înfruntarea trebuie să existe și în biblioteca mea!

 

„Hoții din vis” (Frăția Corbilor, #2) de Maggie Stiefvater

DESCRIEREA: Ronan Lynch are o mulțime de secrete. Pe unele le ascunde de ceilalți, pe altele chiar de el însuși. Unul dintre ele este că poate extrage lucruri din visele care-l bântuie, pline, uneori, de monștri. Și se dovedește că alte personaje din umbră vor și ele acele lucruri.

Ronan face parte din Frăția Corbilor de la Academia Aglionby. Misiunea lor, a-l găsi pe regele mort Glendower, a dus deja la o destabilizare a curenților energetici și a dozei de paranormal din viețile lor. Gansey, Ronan, Adam și Blue, partenera lor de pe partea cealaltă, a oamenilor, se confruntă cu noi dușmani și mașinațiuni care le pun la încercare prietenia.

RECENZIA: Nu mai știu cum s-a terminat primul volum – Frăția Corbilor –, dar ce îmi aduc aminte este faptul că nu a fost într-un mod care să îmi fi dat mult de gândit despre ce avea să se întâmple în continuare. Astfel că nu am început să îmi creionez tot felul de scenarii, nu am încercat să îmi imaginez ce avea să se întâmple cu fiecare personaj, deoarece nu prea aveam de ce să mă leg – în orice caz, nu de aspecte importante. Și cu toate acestea, experiența primului volum a fost cum nu se poate mai plăcută, interesantă, dar și ciudată, totodată. Iar aceeași experiență am avut-o și în timp ce citeam Hoții din vis.

A existat acea ciudățenie-stranie-obsedantă pe care am observat-o și în acest volum, ceea ce m-a determinat să cred că este de fapt specifică întregii serii. O chestie tipic vrăjitorească, cred. În afara faptului că are anumite elemente pe care nu le-am mai observat în alte cărți fantastice, pe lângă acest lucru m-a introdus într-o stare pe care cu greu reușesc să o descriu; nici acum nu îmi găsesc cu ușurință cuvintele. Este ca atunci când te simți hipnotizat de ceva, când tot peisajul care îți este descris te determină să simți niște furnicături pe sub piele, ești puțin amețit și, în ciuda faptului că nu ai dureri de cap, tot îți vâjâie – dar într-un mod plăcut. O descriere total aiurea și greu de înțeles a ceea ce m-a făcut această carte să trec prin – de fapt ambele volume –, deoarece bănuiesc că nu ați înțeles la ce am vrut să mă refer. În orice caz, este ceva de bine, este o stare pe care mi-o doresc și în celelalte două volume ale seriei, deoarece au fost niște momente absolut nebune, dar „mișto” – să folosesc un cuvânt mai des folosit. 

Nu am recitit recenzia pe care am scris-o primului volum (link către aceasta), așa că nu mai știu sigur care dintre personajele prezente acolo mi-a plăcut cel mai mult. Dar tind să cred că ar fi vorba despre Ronan Lynch. Cred că la momentul acela mi s-a părut a fi cel mai enigmatic personaj, cu cele mai puține lucruri dezvăluite legate de familia și viața lui, plus că părea a fi cel mai vulcanic și mai anti-grup dintre toți. Iar astea mi s-au părut aspecte care să îmi stârnească mult curiozitatea despre acest Ronan. Iar în Hoții din vis – așa cum se poate observa din descriere – este vorba în mare parte despre el și marele secret pe care îl ascunde de o vreme încoace.

Și legat de acest secret pe care Ronan îl ținea departe de ochii prietenilor săi, cu toate că știam cam despre ce ar putea să fie vorba, nu mi-am putut imagina, de fapt, câtă însemnătate are pentru viața lui, în general. Cât de legate sunt aceste vise de tot ceea ce se întâmplă în jurul lui, atât pe plan conștient, cât și inconștient, atât în trecut, cât și în prezent. Iar atunci când toate bucățile de puzzle s-au îmbinat și mi-au arătat întregul tablou pe care îl țineau ascuns, m-am minunat și m-am entuziasmat foarte mult. Iar voi chiar ar trebui să citiți Hoții din vis, dacă ați lecturat primul volum – neapărat!

smdjcnsmdjcsc

Da, a fost un volum în care personajul Ronan părea a fi – și a fost, în mare parte – în centrul atenției, dar ca tot acest prim-plan să poată să fie adevărat, a fost nevoie și de celelalte personaje. Dacă în privința lui Lynch am aflat destul de multe aspecte, despre restul – Gansey, Blue, Adam – a fost vorba de mai puțin, dar categoric mai mult decât știam înainte, după ce am citit Frăția Corbilor. Mai ales că, un anume personaj – da și nu nou – a contribuit atât de mult în desfășurarea unor acțiuni, pe care l-am plăcut destul de mult. Genul acela de personaj care promite multe, face puține, dar cu o însemnătate atât de mare, încât nu te mai interesează că te-a dezamăgit la început. Și cred că o să-l observați într-o oarecare măsură atunci când o să citiți Hoții din vis.

Cu toate că a fost un volum care nu a abundat în răsturnări de situație, în chestii surpriză, în foarte multă acțiune și așa mai departe, a fost unul foarte bun. Iar eu nu m-am mai bucurat de mult de o carte care, în ciuda faptului că a fost destul de statică, să mă fi bucurat de ea la maxim. Toate acele dezvăluiri dintre personaje, luptele interioare și foarte dureroase pe care le duc unele, acea foarte multă acțiune, dar din punct de vedere al sentimentelor, dorințelor și demonstrării că se poate mai mult – niciodată nu este prea târziu, iar renunțarea la găsirea acelui-ceva este scoasă din ecuație. Iar finalul, ei bine băieți și fete, cere cu disperare și cu foarte mare dorință volumul trei. Deoarece Blue Lily, Lily Blue, promite atât de multe!